Șefa Educației a aprobat, printr-un ordin, programele școlare pentru învățământul special.
Este foarte bine că mai acordă atenție și acestui învățământ, esențial pentru o societate sănătoasă, deși trebuie menționat că se lucra de foarte multă vreme la aceste programe, nu de când a preluat doamna Anisie frâiele școlii românești.
Când se aduce în discuție învățământul special din țara noastră, vin în minte tot felul de întâmplări nefericite mediatizate în ultimii ani de televiziuni și cazuri ce nu au cum să nu te impresioneze, întâlnite în viața de zi cu zi.
Cel mai mare handicap pentru copiii cu dizabilități din România este acela, ca pentru toți cei înscriși în sistemul nostru educațional: dezinteresul autorităților, al celor care s-au perindat la guvernare și, implicit, la conducerea Ministerului Educației.
Cea mai mare problemă a învățământului special este, ca în cazul întregului sistem educațional: subfinanțarea.
De aici derivă o serie de probleme ce își pun amprenta pe generații, de peste treizeci de ani: cadre didactice slab pregătite sau dezinteresate de învățământul special, condiții improprii în instituțiile de învățământ, lipsa materialelor didactice.
Știu, sună generic, sună precum problemele generale ale Educației din țara noastră, dar de aici pleacă totul.
Evident, pentru învățământul special ar trebui acordată și o atenție specială.
Dar cine să acorde această atenție?
Niște miniștri cu studii suspecte, care este greu de înțeles cum au ajuns să fie angajați în sistemul de învățământ și care faultează aproape zilnic limba română (Monica Anisie, cel mai recent exemplu)?
Monica Anisie, cu Executivul PNL, și cu ajutorul semnificativ al guvernărilor care i-au precedat pe liberali, au adus programe pentru învățământul special dar au creat o mare dizabilitate pentru toți elevii, prin condițiile asigurate sau, mai repede, neasigurate pentru școala online.
