14.2 C
București
miercuri, 27 octombrie 2021

IMGB nu mai face ordine

În 1990, România era dominată de o industrie puternic energofagă, care se baza pe o tehnologie depăşită, cumpărată de Ceauşescu din Occident, în anii 60 – 70.

Principalele probleme ale acestui nucleu industrial energofag erau o industrie metalurgică revolută şi o industrie secundară de maşini şi utilaje necompetitivă extern.

Ce era competitiv era astfel, în general, în măsură tot mai mare cu Orientul, Africa ş.a.m.d.. Exemplul cel mai simplu de înţeles este Dacia Piteşti. Modelul Renault 8 a fost produs de francezi între anii 1962 şi 1976.

Dacia 1100, un Renault 8 ceva mai bondoc şi cu potierele mai înalte, a fost produs de Colibaşi între anii 1968 şi 1971, ca un model intermediar până la intrarea în producţie a versiunii româneşti de Renault 12 Gordini 1300.

Modelul Gordini 1300 a fost fabricat de Renault până în 1974 (când a mai vândut numai 5.188 de unităţi). Pentru că Regimul Ceauşescu făcea fiţe şi fundiţe, Renault şi-a luat mâna de pe uzina de la Piteşti până în anul 1998.

Incapabil de cercetare-dezvoltare, Piteştiul a fabricat în continuare Dacia 1300, apoi Dacia 1310, tot pe platforma Renaul 12, dar şi un break, ce avea avantajul că era singura maşină în care puteai să duci pe verticală un frigider făcut la Găeşti.

Dincolo de Dacia (un exemplu uşor de înţeles astăzi, pentru că e vorba despre autoturisme), principala problemă a felului în care a gândit dezvoltarea industriei regimul comunist a fost că Ceauşescu a avut orgoliul să fabrice tot, de la ac la tanc, pe principiul autosuficienţei economice, ceea ce nu avea nici o legătură cu direcţia spre care mergea economia în curs de globalizare.

Anume (ca să dăm alt exemplu din industria auto), în prezent vehiculele sunt noduri de contracte, la care motorul e făcut de o firmă, frânele de altă firmă ş.a.m.d., iar accentul este pus pe customizarea fiecărui model.

Prin anii ’90 de exemplu modelul Ford Mustang era fabricat de Ford Motors Company în vreo câteva zeci de versiuni, în funcţie de motorizare, transmisie, climatizare, conformaţia scaunelor, cutia de viteze etc..

Ori, industria românească a continuat să mizeze pe o tehnologie revolută, având probleme tot mai mari de desfacere a producţiei, pe măsură ce timpul trecea şi lumea globală a afacerilor se transforma dramatic, miniaturizându-se şi mizând pe supertehnologie.

 

Metoda căpuşării a favorizat falimentul industriei revolute

Am privit întotdeauna privatizarea întreprinderilor de stat ca pe o metodă de a aduce capital investiţional extern şi tehnologie de vârf. Între anii 1990 şi 1996 şi 2000 – 2004, regimul politic din România a făcut tot ce a putut ca să ţină în proprietatea statului cât mai mare parte din industria românească de-al doilea val.

În acest timp, directorii nenumăratelor întreprinderi de stat au furat pe rupte, decapitalizându-şi unităţile. Marea lor majoritate nu a plătit niciodată, conform legii, pentru jaful deliberat făcut în toţi aceşti ani.

Să vorbim deci despre Combinatul Siderurgic din Galaţi, indiferent cum s-a numit el, de-a lungul timpului. Sincer, ca student la Galaţi, nu am înţeles niciodată de ce un port cosmopolit, de negustori români, bulgari, greci şi armeni, a trebuit să aibă, taman pe malul Dunării, un combinat siderurgic, şi nu oricare, ci cel mai mare din ţară!

55,6% din producția de oțel a României. 55% din cea a producției de laminate și 90,4% din producția de tablă și benzi laminate la rece se fac la Galaţi şi acum. Mai mult de jumătate din producția metalurgică este azi exportată.

Pe malul Dunării, repet. La o distanţă mică de cel mai mare canal navigabil din Europa, Rin – Mein – Dunăre, rămas nespeculat comercial la maximum.

„De ce să muncesc pe banii statului, cât pot să fac acelaşi lucru cu firma mea, luând forţa de muncă şi contractele întreprinderii pe care o conduc?”
director prădător tipic de întreprindere din anii ’90

Înainte să fie privatizat cu indienii de la Mittal, combinatul acesta a fost cea mai mare vacă de muls şi căpuşat a Galaţiului. Nu că ar fi fots singura.

Au mai fost şi IUGCG (ulterior Atlas), Mehid, Helitube, Şantierul Naval, Menarom şi multe altele. Prea multe, după părerea mea. Nu aveau cum să reziste economic, oricât de bine erau conduse.

Şi au fost conduse şi prost, şi căpuşate. Schema tipică (folosită de altfel în întreaga ţară) a fost ca directorii acestor întreprinderi să-şi facă firme private, unde să angajeze muncitorii plecaţi sau daţi afară de la întreprinderile de stat conduse chiar de ei.

Aceste firme private aveau ca obiect de activitate o mică parte, cea mai profitabilă, a întreprinderilor de stat pe care le puneau în dificultate.

Exemplu din primăvara anului 1992: presa a relatat că ICMRSG (service-ul combinatului siderurgic) era puternic căpuşat chiar de directorii acestuia, pe faţă. Prin martie, totul a culminat cu un scandal generalizat, în care angajaţii ICMRSG au oprit lucrul şi au protestat, de s-a auzit până în capătul celălalt al oraşului. Inutil. Decapitalizarea a continuat. Cea mai căutată era tabla zincată.

„Dacă vin ăilalţi, o să vă privatizeze şi veţi ajunge pe drumuri!” PUTERNIC AL ZILEI DIN ANII ’90

Revin cu o chestiune pe care am mai tratat-o puţin: în evul industrial postcomunist, mari numere de muncitori slab calificaţi (gulere albastre) lucrau pentru un sector industrial hipertrofiat, de la industria extractivă, continuând cu industria grea, apoi cea de maşini ş.a.m.d..

Nici prin cap nu le-a trecut puternicilor zilei să încurajeze sectoarele de avangardă, ca IT&C-ul, iar faptul că acesta ne-a făcut acum să avem printre cei mai buni IT-işti din lume este numai meritul românilor, nu şi al liderilor politici ai acestora.

Scopul principal al greilor din conducerea ţării a fost să conserve, pe cât posibil, marile mase muncitoreşti, apoi să le capaciteze electoral. Verbul folosit în repetate rânduri de aceşti oameni a fost mereu acelaşi: „Dacă vin ăilalţi, o să vă privatizeze şi veţi ajunge pe drumuri. Votaţi-ne şi locul vostru de muncă va fi în siguranţă!”.

Astfel au stat lucrurile cu Iaşi, şi totuşi Combinatul de Utilaj Greu (ulterior Fortus, anul trecut, în august, mai avea 73 de salariaţi) şi Nicolina Iaşi sunt astăzi istorie. De la plecarea ruşilor de la Mechel, Industria Sârmei Câmpia Turzii are probleme: este în insolvenţă de un an.

Combinatul de Utilaj Greu din Cluj s-a divizat în opt societăţi, în anul 1991. Trei dintre acestea au fuzionat în 1999, devenind iar CUG. Supunem atenţiei onoratului cititor informaţia că în anul 2018 Tribunalul Comercial Cluj a notificat public deschiderea procedurii de faliment a Fortpres CUG.

SIDERCA Călăraşi (alt combinat siderurgic construit de comunişti tot pe malul Dunării, cu port şi gară proprie), ulterior Donasid, întins pe 650 ha, este astăzi teren viran, pradă hoţilor de fier vechi.

Combinatul de Oţeluri Speciale din Târgovişte a intrat în sevraj când au plecat ruşii de la Mechel. 10 februarie 2020: angajații COS Târgoviste au fost notificați, prin sindicat, că de la sfârșitul lunii vor fi preluați de noul patronat, Laminorul Danube Metalurgicall Entreprise SRL, o sucursală Sunningwell International Polska, cumpărătorul a mare parte din combinatul târgoviştean. Sângerarea continuă. Firma este în insolvenţă. Mai sunt cam 1.300 de salariaţi.

Aşa este mai toată industria fostă comunistă, din toată ţara. Excepţiile, adică acele porţiuni ce nu sunt aşa, sunt privatizate şi, prin urmare, competitive, iar acest lucru spune destul despre cauze şi efecte.

Ultima oră
Pe aceeași temă