Telefonul Trump-Putin a fost un moment bine regizat pentru un public european tot mai nervos și nesigur
O conversație care s-a încheiat cu o concesie minusculă din partea lui Putin – un schimb de câțiva prizonieri și o lună de pauză în bombardarea infrastructurii ucrainene. Atât! Dacă asta e „productiv”, înseamnă că ne-am coborât așteptările la nivel de firimituri.
Dar cine a câștigat, de fapt? Trump a bifat un moment de „leadership internațional”, arătând că poate vorbi cu Putin, în timp ce europenii privesc cu speranță sau groază, în funcție de unde stau pe hartă. Putin, pe de altă parte, a câștigat timp și credibilitate, făcând un gest „mărinimos”, fără să piardă nimic esențial. Ba mai mult, a fixat viitoare meciuri de hochei. Ce mesaj transmite asta? Că Rusia nu simte presiune reală.
UE, prinsă între spaima de un Trump imprevizibil și frustrarea că totul se joacă peste capul ei, își ia popcornul și așteaptă următorul episod. Sau poate că începe să vadă absurdul situației. În timp ce se chinuie să izoleze Rusia, Moscova face parte, de facto, din marile negocieri globale.
Telefonul Trump-Putin a fost la fel de „natural” ca un meci de hochei aranjat dinainte, unde scorul e deja stabilit, dar jucătorii mai patinează puțin, ca să pară credibili. A fost un dialog atât de „natural” încât, dacă închideai ochii, puteai auzi foșnetul scenariului pe care îl citeau amândoi.
Printre schimburile de prizonieri și promisiunea de a cruța infrastructura Ucrainei pentru o lună, poate cea mai mare realizare a conversației, dar și cea mai trecută sub tăcere, a fost înțelegerea ca Iranul să nu atace Israelul, un detaliu care arată cine dictează, de fapt, liniile roșii din umbră.
Dacă Putin reușește să-și mențină locul la masă, împărțind sferele de influență cu Trump și rămânând în zona de prietenie pe interese, de ce n-ar intra Rusia și în UE, într-un viitor apropiat? În fond, istoria e scrisă de cei care fac planurile, nu de cei care le află ultimii.
Urmărește România Liberă pe Google News, Linkedin, Twitter, Facebook și Youtube
