Eminescu, un condei ca un bisturiu

După atâta formalism care încadrează anual celebrarea lui Eminescu, rămâne același gol, umplut de sintagme reluate până la zdrențuire: “poetul nepereche”, „romanticul întârziat”… Atât de puțini vorbesc despre publicistica lui! În școală, nu există nici măcar la lecturi suplimentare. Publicistica lui Eminescu e un fulger care brăzda cerul unui popor adormit, un bisturiu care tăia cu precizie, carnea putredă a unui sistem corupt. Dacă poezia lui este o simfonie de idei, publicistica este ecoul unui tunet care a răscolit conștiințe. Într-o vreme în care cuvintele scrise puteau fi mai periculoase decât armele, Eminescu a folosit condeiul ca armă.

Scrisul său era o oglindă neiertătoare, în care elitele și conducătorii vremii își vedeau fețele hidoase și ipocrite. Era un martor lucid și furios, care refuza să accepte minciuna ca normă și injustiția ca destin. Nu e de mirare că, și astăzi, articolele lui sunt jar care încă arde, trezind aceleași întrebări incomode: cine suntem, de ce acceptăm mediocritatea, de ce e tăcere în fața abuzurilor?

În vremea sa, Eminescu a fost periculos, nu pentru că vorbea și scria mult, ci pentru că spunea adevărul. Într-o perioadă în care presa era controlată sau cumpărată, el scria liber. Am căutat, dar n-am găsit compromis în condeiul său, iar sistemul de atunci știa asta. Tocmai de aceea, vocea lui a devenit o amenințare permanentă, așa că marginalizarea era singura șansă de a-i forța tăcerea.

V-ați gândit o clipă, unde ar fi azi? Cu ce zonă a politicii ar rezona Eminescu? Ar fi la PSD, la PNL, poate la AUR sau USR? Ar intra în mișcări sociale care să demonteze sisteme corupte? Ar umple de metafore structuri lacome și promisiuni deșarte? Ar scrie împotriva Guvernului, ar demasca interese oculte sau ar fi parte a manipulărilor? Ar fi un critic al puterii sau ar negocia realitatea cu partidele de opoziție?

În publicistica lui, Eminescu vorbea despre o Românie adevărată, care nu se construiește pe minciună și interese personale. Gazetar la „Timpul”, organ al Partidului Conservator, Eminescu avea un recul față de Partidul Liberal, un partid de stânga în epocă, reformist. Oare ar fi văzut globalizarea de astăzi o formă modernă de înstrăinare, în care popoarele pierd identitatea, în numele unui progres iluzoriu, așa cum scria în epocă? Și-ar fi ridicat vocea împotriva exploatării resurselor țării de către interese străine și ar fi cerut ca politica să fie mai întâi slujirea poporului, nu a propriilor ambiții?

„Austria există prin discordia popoarelor sale. Pentru a le ţine vecinic lipite şi vecinic în discordie, are nevoie de un element internaţional, de un element care să fie acasă în Tirol ca şi în Boemia, în Galiţia ca şi-n Transilvania. Cosmopolitismul este pretextul de a nu face nimic pentru dezvoltarea unei părţi a omenirii. Idealul unităţii politice a românilor, restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie traiană, se ţine de domeniul teoriilor ieftene, ca şi republica universală şi pacea eternă. ” (noiembrie 1876, Conferință publică a lui Eminescu pe tema România și Austro-Ungaria, publicată apoi în Curierul de Iași)

Într-o lume în care presa devine adesea o unealtă, Eminescu ar fi un pericol viu – un condei care nu se supune nimănui, care scrie cu sânge și foc despre adevăr. Forța scrisului său nu doar că rezistă, dar devine mai relevantă pe măsură ce timpul trece. Cred că Eminescu nu ar fi fost parte a unui partid, ar fi fost o conștiință.

Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de un Eminescu. “De avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece” (poezia “Eminescu”, de Ion și Doina Aldea-Teodorovici)

Urmărește România Liberă pe Google News, Linkedin, Twitter, Facebook și Youtube