Profesorii au anunțat că vor suna clopoțelul în stradă pe 8 septembrie, protestând împotriva măsurilor Guvernului Bolojan.
Mă revoltă până în măduva oaselor ipocrizia cinică a decidenților care vor să taie burse, să comaseze clase și școli, să mărească norme didactice, dar se uită cu seninătate la milioanele risipite în contracte inutile, în festivaluri de fațadă, în sinecuri grase pentru pile și neamuri. Și acum, din toate găurile negre ale bugetului, au găsit țeava cea mai subțire: prea multe posturi, prea multe burse, clase și școli.
„România nu-și permite să cheltuie atâția bani pentru școală.” Cuvintele rostite de premierul Ilie Bolojan, sună ca o condamnare pe viață. Nu pentru profesori, nu pentru Minister, ci pentru copii. Pentru viitor.
Ministrul David, cu jumătate de gură, recunoaște, paradoxul, la un post TV, că da, e nevoie de investiții, dar primul pachet fiscal care a tăiat în carne vie a lovit învățământul, pentru că se apropia deschiderea anului școlar. În loc de manuale, salarii decente, laboratoare și infrastructură, școala a primit o palmă. Și un protest în stradă, nu zâmbete și clopoțel pe holuri.
Educația în România a ajuns o cheltuială, nu o investiție. Profesorul e privit ca un asistat, elevul ca un cost, iar școala ca un sac fără fund. Și de aici pleacă tot cercul vicios: dacă nu bagi bani în școală, produci generații fragile, nepregătite, ușor de manipulat și condamnate la salarii mici. Adică exact masa de manevră perfectă pentru o clasă politică.
Adevărul e brutal: România nu e săracă pentru că investește în școală. România e săracă pentru că, de 30 de ani, scoate banii din școală. Și apoi vine să spună cu aer serios că nu-și „permite” educația.
Urmărește România Liberă pe Google News, Linkedin, Twitter, Facebook și Youtube
