Avem două țări în una. O Românie strălucitoare, cu filtre pe Instagram și idei importate din think tank-uri. Alta opacă, în care gândurile miros a motorină, iar speranța e o glumă proastă la beție. În România din mansardă se bea prosecco cu paie de hârtie, se vorbește despre climă și echitate. România asta, știe tot ce se întâmplă în Gaza, în Taiwan, în Bronx. Nu știe, însă, unde e Răcăciuni. Și nici n-o interesează. Dacă nu are cod QR, nu există.
Acolo, sus, votul e un gest estetic. E bifat ca o comandă de brunch, cu ouă poșate și principii. Acolo, dacă spui „n-am citit cartea lui Harari”, e ca și cum ai fi spus „îmi place să bat câini”. Dacă nu ai newslettere în inbox și credințe în feed, ești considerat deranj. Ești zgomot, într-un spațiu care vrea liniște. Acolo se vorbește în fraze lungi, corecte, sterile. Se plânge frumos, se iubește responsabil și se moare de stres, nu de foame. Acolo, România e un cont de Revolut și un plan de city break la Milano.
Jos, însă, România nu are planuri. Are instincte. România aia se trezește dimineața cu durere de spate și se duce la culcare cu nod în gât. Nu știe de valori europene. Știe că pâinea s-a scumpit și că gazul vine iar tăiat. România aia nu are curaj să viseze. Are doar puterea de a trăi încă o zi. E România din care au plecat părinții, prietenii, au dispărut satele. Acolo, viața e un compromis perpetuu și moartea o eliberare ușoară. Și, când vine vorba de vot, România aceea nu alege. Se răzbună.
Aici, democrația n-a apărut din revoluție, ci din oboseală. Dintr-o renunțare colectivă. Un „fie ce-o fi” spus cu mâinile pe genunchi. Nu suntem în Europa. Suntem în sala de așteptare. Cu bon de ordine pierdut și cu scaunul rupt. România e o coadă la ghișeu, cu ușile închise și funcționara plecată în pauză de masă. Și democrația? E ca o hârtie igienică de un strat, cu care ne-am învelit rușinea.
Cum să-i vorbești despre democrație, când a îngropat copilul cu o branulă în mână, pentru că spitalul avea doar spirt? Cum să-i explici despre Europa, când ea nu mai are o casă întreagă, dar are un băiat în Germania care nu mai răspunde la telefon? Cum să voteze „corect”, când viața ei e o greșeală lungă de treizeci de ani?
România nu se rupe între est și vest. Se rupe între mansardă și parter. Între „noi” și „ăilalți”. Între idealiștii de pe net și cei care n-au net. Și când se întâlnesc la urne, nu e democrație. E ciocnire de lumi. Între o generație care s-a născut în apartamente smart și una care a învățat tabla înmulțirii pe stomacul gol.
Urmărește România Liberă pe X, Facebook și Google News
