Avem parte, în primul rând, așa cum scria Nicolae Steinhardt, de barbarismul vertical, adică invazia derbedeilor în viața publică. Și apoi avem parte de consecințe, adică ne explodează în față exact percepția pe care o inducem străinătății. Ce suntem – pentru ipocriții nepoți ai lui Rameau – altceva decât niște barbari de la marginea imperiului? Dar ce altceva putem fi în ochii lor, din moment ce ne ridicăm singuri poalele-n cap, ca la ușa cortului? Cu ce drept (dar și cu ce șanse) cerem altora altceva decât dăm? Dacă români cu pretenții refuză cu încăpățânare să treacă dincolo de perdelele dezinformării, fanatizându-se aiurea-n tramvai, de ce n-ar face-o un străin – mai ales când rezultatul dezinformării îi convine? Prost să fii și să nu apuci coada dacă toporul ți se oferă.
În cadrul bruxelezei de anul acesta, cele două partide mari își fac, desigur, jocurile lor, dar nici celelalte – că sunt de intelligence sau de balama – nu sunt chiar fete mari. Tocmeala e intensă – talerele balanței gem de marafeturi fizice și metafizice. Cadrilul – cu schimbarea partenerilor, la drum de seară, la așternut electoral – e-n toi. Lista vine, lista trece, nimeni nu rămâne rece. Cele mai mari șanse le au – ca totdeauna – balerinii care au știut, la momentul oportun, să imite perfect coregrafia șefului, chiar dacă – pentru amărâtul de alegător – mișcările rămân spânzurate în aer. E greu să te numești Dragnea zilele-astea. Pe mulți trebuie să-i aranjezi: fie să-i recompensezi, fie să-i debarasezi (ceea ce, în politică, e cam același lucru). Dl Bădălău, de pildă, nu e clar cum a venit, dar e clar că-și vinde scump pielea ca să plece: din președinte executiv a ajuns disident, apoi – peste noapte – ministru și, acum, după ce și-a lăsat colegii de disidență să-și rupă gâtul, se-aude că s-ar bruxeliza bine-merci. Este devansat însă de cele două doamne implacabile – ca un fel de gardă feminină à la Gaddafi – Plumb și Dan, cu care nu e bine să te pui. Daddy are grijă. În poză a mai apărut, fără nicio altă întrebare, și dl Iordache. Probabil drept recompensă pentru ordonanța de urgență cu aplicare hăt peste 10 zile (!!) sau pentru modificările la Codul Penal literalmente masacrate de Curtea Constituțională – și, deocamdată, rămase așa. În schimb, dl Nica, dacă e dovedit, nu mai prinde înc-o tură. Tartorul lor ar trebui să fie Ioan Mircea Pașcu, edecar vechi, care știe mult mai multe decât spune. Dar oare știe chiar totul? De exemplu, de ce a acceptat sfioasa Olguța să se antreneze la mantinelă? Foarte simplu. Pentru că i s-a promis un loc de comisar european. Nu, ea n-are cum să fie o Corina Crețu nr. 2, deoarece dl Iliescu și-a încetat viața politică activă. În paralel, prin contagiune, dl Manda se bruxelizează și el. Să fie vorba de drepturile omului, de reîntregirea familiei?
Paradoxal, dar sarcina unui șef de partid mare e mai puțin ingrată decât a unui șef de partid mic, întrucât – în timp ce numărul veleitarilor bruxelezi e la fel de mare indiferent de cât de mic e partidul – la un partid mare, aflat la guvernare, mai ai de unde să scoți câte ceva de prin buzunare, pe când la un partid mic, din opoziție, de unde să scoți? Rămân mulți cu buzele umflate. Plus că anul acesta a apărut, în premieră, o linie de acțiune neașteptată, care consumă din locurile eligibile: chiar președinții de partid se autopropun, într-o veselie, la bruxelizare – bineînțeles, pe locul întâi! Cine s-ar fi gândit? Românul e inventiv, orice s-ar spune. Cum ar veni: rămâneți voi ca proștii-n țară, că noi ne tirăm și v-o punem de-afară. Tare. Șmecheria e cât casa, dar cine bagă de seamă, poporul, orbit, pune botu’ la orice gogoașă.
Sunt trei șefi de partide, Orban, Cioloș, Ponta, și cu sergentul Daniel Constantin – zece, care-i și întrece. Fiecare – dacă nu-și siguranțează viitorul acum la Bruxelles – s-ar putea ca, după aceea, să nu mai aibă niciunul. Bunăoară, dl Orban e deja deasupra prăpastiei. Dacă pe vremea lui Crin, în 2014, partidul a luat 15% (cu PDL – 12% și PMP – 6%), în 2019, când aceeași parte a eșichierului este împărțită și cu ALDE, și cu ciolaniada agresivă, să faci măcar același procent e greu. Dl Orban nici nu știe cât de mic începe să fie. Dacă iese rău, va fi obligat să-și dea demisia. (Nu e o tragedie, și dna Gorghiu și-a dat-o când a fost nevoie, fără ca nimeni să se scandalizeze). Odată Crin dat la o parte din considerente de salvgardare a votului prezidențial, nu-i exclus să reapară din senin, pe un loc eligibil, soția Vălean. Să se fi negociat în gara Cotroceni: Crin – doar ecou, contra Vălean – din nou? Tot pentru reîntregirea familiei? Dar cei care muncesc necunoscuți în teritoriu – talpa partidului –, pe ei cine-i urcă-n tren?
Tot pe primele locuri la vagonul-restaurant se înghesuie și primarii Hava (ditamai prim-vicepreședintele partidului) și Falcă (ditamai Casanova cu cine nu trebuia) – ceea ce te face să te întrebi de ce toți acești oameni (primari, miniștri, deputați etc.) nu nimeresc să plece mai repede din posturile foarte potente pe care le dețin. Parte din răspuns este înfricoșător: pentru că și-au dat seama de ceva grav, esențial – anume că totul este o gargară și nu se poate schimba nimic. Se pune întrebarea: cu atâtea alegeri, cine mai muncește în țara aceasta?
Într-adevăr, lucrând în sistemul de stat, rămâi siderat de lipsa de minimă dedicație, conștiinciozitate, deontologie, etică profesională care îi gripează până la blocaj articulațiile și mecanismele de funcționare. Organigramele sunt umflate clientelar, oamenii de execuție care le ocupă sunt indolenți, nu le pasă, nu știu cum să spargă ușa la terminarea programului, asta în cazul în care nu se învoiesc la două-două zile, pentru că ba le-a murit bunica, ba pisica. În aceste condiții, să fii ținut responsabil de mersul unei structuri de stat devine un mare risc, dacă nu un act de sinucidere politică, de care mulți ar vrea să scape evadând la Bruxelles, unde nu e nicio răspundere, nicio paradeală.
Tot pe partea dreaptă ar mai fi și un PMP mult intrat la apă, dar nu e clar dacă dl Băsescu ar vrea și el o bruxeleză. Poate ar vrea, dar cine riscă rușinea de a nu-i trece pragul? Singura soluție – încă o absorbție. Ca unul care – pentru a-și ostoi complicatele umori personale – a pus Justiția țării pe butuci (de nu se mai înțelege acum om cu persoană), fostul președinte continuă să dea lecții, ca și cum nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. S-a transformat, la secret, în câinele de pază al actualului președinte, doar-doar i-o mai cădea și lui un os de ros, măi, dragă Stolo. Dacă dl Iohannis se realege în decembrie 2019 și fuziunea PMP cu PNL nu va fi fost deja făcută, se va face atunci, iar dl Băsescu va fi impus, cu otusbirul, la parlamentarele din 2020. În acest caz, se va vedea dacă, după atâtea fuziuni, PNL va mai fi existând sau se va fi canibalizat, ca în visul de aur al dalmațienilor din FSN-ul dlui Iliescu. Pentru a-i împăca pe toți, noul partid va fi unul eminamente prezidențial, după modelul exersat deja în istoria noastră, evident, cu alte personaje – Carol al II-lea și Partidul Națiunii. În timpul ăsta, dl Orban (un fel de Tătărescu mic, de piciorul broaștei) va cânta liniștit la mandolină în Grand-Place.
Vorbind de fuziuni, nu este exclus ca ele să înceapă încă de-acum. S-au regurgitat tot felul de etichete mai vechi, printre care și PRM&PRU, au apărut și altele noi – totul pentru o (aceeași?) bruxeleză de pasaj. Doi generali fără stele și fără ocupație – Ilie Năstase și Anghel Iordănescu – vor și ei o bruxeleză, scop în care sunt purtați de dârlogi, țepeni în șa, de geambașii de la UNPR, conduși de alt general fără stele – de tip sufragerie. Braconajul electoral nu se bazează pe altceva decât pe vrăjeala publicului, prin aruncarea în agoră a unor momeli sonore, urmată de activarea algoritmului de transformare a faimei sportive, artistice, medicale etc. în capital politic. Sunt cazuri și cazuri. Nu toate sunt escrocherii. Mircea Diaconu, de exemplu, este o voce. Cel mai celebru a fost, probabil, actorul Ronald Reagan, devenit ulterior groparul lagărului comunist sovietic. Chiar și alegerea actualului președinte Trump este tot rodul transferului de competențe produs în mentalul unui public înfometat de eroi: de la celebritatea în afaceri direct la Casa Albă (ceea ce e ușor altă gâscă în altă traistă). În Italia, cele „Cinci stele“ antisistem (model pentru gelatina PLUS de la noi) inventate de comediantul Beppe Grillo se află la guvernare. (E mai puțin important că țara a intrat în recesiune.) Sunt unii actori cărora – dacă rostesc replici memorabile – li se pare că sunt la fel de deștepți ca ăia de le-au scris. Cabotinismul lor se potrivește cu nevoia partidelor mici de a remorca diverse figuri pitorești, capabile să le transfere din dragostea tradițională a poporului pentru saltimbanci. Și USR, de exemplu, dacă vrea să facă un salt, ar trebui să apeleze la dl Ion Caramitru, care – cu dicția lui binecunoscută – ar aduna ceva voturi, deși – desigur – nu toată lumea este amatoare să joace în „Dineu cu proști“. Oricum masa e bogată în efluvii – nicidecum pestilențiale. Unde mai pui că – în chip de bomboană pe colivă – apare chiar și dl Rareș Bogdan, care șuieră neobosit la deal ca mocăniță PNL, post în care mă tem însă că nu l-a invitat nimeni din partid. Dar, de la Cicciolina încoace, nu ne mai miră nimic.
P.S.: Dna Oana Bogdan, mâna dreaptă a dlui Cioloș și roata motrice a alianței USR+PLUS, tocmai a declarat că un pas important al omenirii ar fi acela al renunțării la proprietatea privată, precum și promovarea animalelor în sălbăticie și a traiului oamenilor în grupuri și nu în cupluri! Când am zis că Cioloș e o coadă de topor globalist-neo-marxistă, camuflat în „omul nou“, și că reprezintă cea mai mare diversiune aplicată mentalului public de la revoluție încoace, nu m-ați crezut. Ascundeți-vă repede cocoșeii prin grădină, că vin anii ’50! Dați drumul la câini și pisici! Stingeți lumina ca la spirala MISA și faceți copii în devălmășie! Donați-vă casele bulgarilor – ca să puteți locui în continuare în ele! Bravos, națiune! Halal să-ți fie!
