Guvernul nu impozitează banca, ci pe toți cei care interacționează cu ea: angajați, clienți, furnizori.
În anul de grație 2025, cu internetul la degetul mic, cu podcasturi economice la modă și cu toate tratatele de fiscalitate disponibile în PDF gratuit, încă mai există oameni, români cu buletin, cu drept de vot și cu opinii ferme, care cred că „băncile vor plăti”.
Adică, o entitate abstractă, numită „persoană juridică”, iese la sfârșit de lună la bancomat, scoate bani și-i depune la ANAF cu sufletul împăcat că a contribuit la binele comun. Ei bine, persoanele juridice NU plătesc taxe. Niciodată n-au plătit. Nici nu pot. Pentru că nu sunt altceva decât niște hârtii, niște înregistrări contabile, niște avataruri legale create și controlate de… oameni. De persoane fizice. Cu alte cuvinte: noi toți. Și, în România, unde peste 80% dintre oameni au credite, conturi, carduri sau depozite, cam toată lumea plătește, indirect.
O bancă sau orice firmă, când e „impozitată”, nu se încordează și plătește patriotic. Nu. Ce face? Transferă costul. În prețuri mai mari, în comisioane, în dobânzi, în reduceri de salarii, în concedieri. Iar la final, ghici cine plătește? Clientul. Adică tot cetățeanul ăla care striga „impozitați băncile, că au profitat prea mult!”E ca și cum ai da foc la sobă, sperând să dispară fumul, dar tu stai în cameră.
Și mai revoltător e altceva: clasa politică știe exact cum funcționează lucrurile. Dar mizează pe ignoranță. Aruncă sintagma cu „băncile vor plăti”, ca să abată atenția de la inflație, datorii, taxe mărite și servicii publice discutabile. Banca adaugă 0,5% comision la credit, scade 1% la dobânda de depozit și zâmbește liniștită. Pentru că nu ea plătește. Iar românul merge înainte cu ideea că, în sfârșit, se mai pune bir și pe alții.
În realitate, „miracolul” fiscal e simplu: guvernul nu bate la ușa seifului, ci la ușa fiecărui om care trece prin el, de la angajatul care își ia salariul, până la clientul care plătește comisionul și furnizorul care trimite factura. Banca își păstrează coafura neatinsă, ca o divă, iar povara se împarte democratic între toți ceilalți. Desigur, e mai reconfortant să crezi povestea frumoasă cu „marile instituții financiare puse la plată”, decât să vezi că, de fapt, nota de plată e deja pe masa ta. Tu plătești. Cu iluzia că n-o faci.
Urmărește România Liberă pe Google News, Linkedin, Twitter, Facebook și Youtube
