Vreau să știu, de ce România a avut nevoie de o Dunăre aproape secată, ca să descopere cât de vulnerabilă este?
Trebuie să ne uităm foarte atent, nu doar la câtă energie avem, ci și la cine câștigă, atunci când nu mai avem suficientă. Pentru că, în câteva zile, am ajuns să vedem o imagine pe care nimeni nu și-ar fi dorit-o: Unitatea 1 de la Cernavodă este oprită, Unitatea 2 se pregătește să fie oprită, Dunărea a coborât la un debit record de 1.370 de metri cubi pe secundă, iar statul își pregătește planul de criză.
Și planul este deja desenat. Mai întâi folosim tot ce avem. Producție disponibilă, rezerve, importuri. Apoi le cerem românilor să consume mai puțin, mai ales între 19:00 și 23:00. Dacă nu ajunge, putem cere industriei să reducă obligatoriu consumul. Iar dacă nici asta nu este suficient, există și ultimul nivel: deconectările manuale, măsură excepțională, destinată evitării unei avarii majore. Transelectrica a prezentat explicit această succesiune a intervențiilor.
Pe mine nu mă sperie atât de mult, faptul că România are o criză energetică. Mă sperie că începem să ne obișnuim cu ideea că soluția este să cerem celor care consumă să stingă, în timp ce întrebarea despre cei care vând, nu există:
Cine face bani când România este obligată să importe energie în orele de vârf?
Nu spun că există, în acest moment, o dovadă că „băieții deștepți” provoacă această criză sau că cineva a creat seceta, pentru a specula piața. Asta ar fi o acuzație fără fundament. Dar nici nu cred că trebuie să fim atât de naivi, încât să nu întrebăm cine profită de pe urma unei piețe în care producția internă scade, iar nevoia de energie rămâne.
După ce am citit zeci de opinii, am înțeles că piața nu are sentimente. Când oferta scade și cererea rămâne mare, prețul reacționează. Iar România a ajuns deja să importe energie în perioadele dificile, inclusiv în orele de seară, când energia este mai scumpă. Chiar autoritățile au avertizat că importurile realizate la prețuri ridicate, se pot vedea ulterior în costurile din economie și, indirect, în facturi.
Aici este marea întrebare pe care eu aș pune-o pe masa Guvernului, ANRE-ului, Consiliului Concurenței și tuturor celor care supraveghează piața:
Cine vinde energia pe care România o cumpără acum? La ce preț? Cine a cumpărat-o înainte? Cine o revinde? Care sunt marjele? Și cine câștigă din diferența dintre energia produsă intern și energia cumpărată din import?
Nu pentru a găsi un vinovat, ci pentru că transparența devine obligatorie, exact în momentul în care statul cere sacrificii. Dacă îi ceri unui român să nu pornească aerul condiționat într-o seară de august, ai obligația să-i explici și ce se întâmplă cu energia pe care el nu o mai consumă. Dacă îi ceri unei fabrici să reducă producția între 19:00 și 23:00, trebuie să poți explica și cât costă economia această oprire.
Dacă România cumpără energie din exterior la prețuri mai mari, trebuie să știm cât ne costă această dependență. Și dacă anumite companii fac profituri excepționale în timpul crizei, trebuie să putem vedea asta în date.
Altfel, „criza” justifică importul. Criza justifică prețul, restricția. Criza justifică orice.
Numai că factura rămâne. Nu este plătită de „sistem”. Este plătită de cineva. De consumator. De industrie. De stat. Adică, în final, tot de noi.
Și mai există o contradicție care mă revoltă.
România are producție nucleară, hidrocentrale, centrale pe gaze, cărbune, mii de megawați noi din regenerabile și acces la piața europeană. Cu toate acestea, când natura apasă simultan pe două puncte sensibile – apa necesară răcirii reactorului și apa necesară hidrocentralelor – descoperim cât de fragilă este, de fapt, arhitectura noastră energetică.
Cernavodă produce aproximativ o cincime din electricitatea României în condiții normale. Dacă și Unitatea 2 se oprește, România pierde încă aproximativ 700 MW de putere nucleară.
Iar răspunsul nostru este să scoatem Rovinari 4 din rezervă. Cărbunele pe care îl tratăm, în discursul public, ca pe trecut devine brusc prezent. Hidrocentralele sunt împinse spre limita resursei de apă. Importurile devin plasă de siguranță. Populația devine parte din soluție.
Toate acestea sunt măsuri corecte într-o situație de urgență. Dar nu pot fi politica energetică a unei țări. Iar aici trebuie să ne întoarcem la „băieții deștepți”.
Expresia a devenit aproape folclor în România. Dar problema reală nu este existența unor oameni mai inteligenți decât alții în business. Problema este, dacă sistemul permite cuiva să câștige nu pentru că produce mai eficient, investește mai mult sau inovează, ci pentru că a găsit o fisură în reglementare, o capacitate rezervată, un contract avantajos sau o oportunitate creată de slăbiciunea altora.
Premierul Ilie Bolojan a vorbit deja, în acest an, despre „băieți deștepți” care ar fi blocat proiecte energetice prin rezervări speculative de capacitate. Asociația Energia Inteligentă a susținut, la rândul său, că aceștia sunt mai degrabă efectul unui sistem instituțional care le-a permis să apară.
Aici este cheia. Nu trebuie să căutăm conspirații. Trebuie să căutăm mecanisme. Cine are acces? Cine cumpără? Cine vinde? Cine intermediază? Cine rezervă capacitate? Cine ține proiecte blocate? Cine câștigă când prețul urcă? Și, mai ales, cine pierde?
Pentru că, dacă statul ajunge să spună „reduceți consumul”, atunci statul trebuie să fie capabil să demonstreze că înainte de a cere sacrificiul consumatorului a eliminat toate ineficiențele, toate blocajele și toate profiturile nejustificate din sistem.
Altfel, există riscul ca unii să stingă lumina, iar alții să-și aprindă calculatoarele. Iar aceasta ar fi cea mai urâtă formă de criză energetică: nu aceea în care nu avem energie, ci aceea în care avem o piață în care unii plătesc criza și alții o monetizează. De aceea, eu nu vreau doar să știu dacă se oprește Unitatea 2. Vreau să știu ce facem, după ce oprim reactorul.
Vreau să știu cine ne vinde energia. Vreau să știu cât plătim. Vreau să știu de ce. Vreau să știu cine câștigă. Și vreau să mai știu, de ce România a avut nevoie de o Dunăre aproape secată, ca să descopere cât de vulnerabilă este? Pentru că seceta este un fenomen natural.
O infrastructură energetică vulnerabilă nu este. Aia este o decizie. Iar deciziile au autori. Și, uneori, și beneficiari.
Urmărește România Liberă pe Google News, Linkedin, Twitter, Facebook și Youtube
