E o vineri posacă de iarnă. O zi și de lectură. “Gaudeamus”-ul s-a deschis iar minții, sufletului, visării. Literatura rămâne, prin strâmtoarea vieții, singurul sextant, în stare să schimbă până și sexul îngerilor. N-am întâlnit încă o îndeletnicire, cum e cititul, mai abilă întoarcerii viselor din coșmar și al scăpărilor tihnite din (i)realitatea cazonă. Lectura e altceva decât spartul semințelor la o cupă mondială, într-un climat incendiar. Aici, rândurile de țin de mână, nu gura căscată de un șut senzațional.
Citind “Vindecările,” integrala poetică a Doinei Uricariu, simți printre dinți jarul de cuvinte și gustul “lacrimilor de foc,” timp în care sufletul foșnește gânduri, mirări și contemplări cognitive. Tomul de două volume compune o baladă, în care nimeni nu cade răpus, doar evlavia ține sufletul sus, “forfota ochiului,” cum îi spune autoarea crâmpeiului de 21 de grame.
Poetul sădește curaj în groapa înfricoșării
Opera poetică a scriitoarei bucureștene, apărută recent la editura ieșeană Princeps Multimedia, înainte de a fi Opera Magna, reprezintă o reverență, adusă consecvenței și piciorului metric, din ceea ce profanul crede că e poezia. Autoarea vine în întâmpinarea lumii caduce cu bolul tihnei spirituale, sădește curaj în groapa înfricoșării, plină de semne toxice și arme diavolești, te învolbură în “hulpave visări.”
Încă din primele pagini, cititorul baladei primește o armură de leagăn pentru a rezista riftingului prin apele învolburate, cu “pietre lustruind închipuirea,” spre un decor diafan, în care visul omului e înaripat și apa e un schelet vitruvian.
Printr-o tactică de magician, Doina Uricariu disecă anatomia naturii, precum un dendro-patolog, printr-o incizie chirurgicală, în timp ce omului îi dă înmuguriri, foșnet trilului, corpului, o diafană înflorire, cum de s-a desăvârșit în științe medicale biologul liric?
Natura – locul de muncă al cariei din lemn
Versurile amplifică vraja visării la locul de muncă al cariei din lemn. Trăirile foșnesc, în inimă se-nghesuie “o veveriţă lacomă, sub pleoapă şi-a făcut vizuină.” Poeta asmute “trompetele simţurilor, tobele minţii, şuviţa nisipului, clinchetul oaselor” împotriva cârtitorilor cu ucazul „salvați planeta de oameni”, scriind în iambi rețeta noului regim de renaștere vegetală.
Deși o eminescoloagă convinsă, apropiată lui Nichita Stănescu, încă de la 26 de ani (moment crucial din viața ei, când i-a trântit manuscrisul unui aristocrat al scrisului, ce avea să devină “Ambasadorul golanilor” n.a.), Doina Uricariu ne convinge altfel decât aștrii literaturii române, că poți sclipi și-n „prisos de literă blândă, / scrisă precum vaporii în ploaie,” așa cum măgulește poeta relația omului cu natura.
Lectura ne-a provocat la destăinuiri. E prima baladă din literatura română, în care nu se proiectează nicio sfadă eroică, doar imagini livrești, de stors neuronii de vlagă.
citește și: “Coplata” ar ieftini serviciile medicale
Natura are carne, arborii suflă vânt, iar plantele sunt ahtiate de viață. Metaforele sunt vegetale, așa cum cerul e uneori uger de lapte: “Osul pădurii cu măduva rece,” “pe gura copiilor cresc ramuri de răsuflare,” “uscat e sfârcul ierbii dulci,” “pe scheletele apei, în ciorchinii de struguri mai crește carnea vinului, pielița lui de faianţă.” Te mai întrebi de ce redactorul din poveste, regretatul Alexandru Paleologu, a dat manuscrisul degrabă la cenzori și a insistat pentru publicare, ca mirele la nuntit, în plină epocă a terorii? “Vindecările” au așteptat șapte ani lumina tiparului.
Poeticele sale mișcări, cu ruperi de ritm și sărituri din cadru, chirurgicalele tăieri ale miezului din vis, sufletul sus, sandalele jos, cu sunetul plin al “pietrelor de prisos,” toate compun o lume abisală, extrem de grăbită, dar vivace de colocvială.
Savurând lespedea de cuvinte, tăios, dar armonic așezată peste “mormântul din noi, coborându-şi ţărâna,” deslușesc misterul sculpturilor lui Gabriel Rizea, create cu drujba pentru ochiul sângeriu al împătimiților artelor frumoase. Doina Uricariu pare să fie un carver necunoscut.
Nu deslușim satârul, darmite biciuitul vânturilor. Vindecătoarea de iluzii ne ține teferi, departe de “pojarul lucernei.”
Doina Uricariu nu vine cu agende futuriste, gen „salvați nautura de oameni”
Doina Uricariu acuză, însă, o resemnare poetică. Când ai fi crezut că-n arsurile pașilor săi metrici și-n lipsa verbelor copulative, constrânsa mirare se tânguie în vin – țop! – sare și abdicarea, ca o șosetă pierdută-n arbori, după festinul regal. Poamele exultă papile, rodu-i hrănitor, nici gând de cuvinte. “Paşii viermelui în petală n-au urme,” vorba baladologului de rit scoțian.
“La capătul muncii dedicate supravieţuirii / se află acest poem, / el nu cucereşte natura, / e doar o formă senină şi tristă rostogolindu-se” – reprezintă renunțarea la tronul patriarhal, din poemul ”O formă senină și tristă.”
“Vindecările”, deși întremătoare, au o singură destinație: ”încet apune soarele în catarge, / cum se stinge lumina în coşciugul de lemn.” Pentru autoarea, supusă „inimii axonometrice,” moartea e doar un legământ al revenirii sub alte dimensiuni ale relativului. Rețetele epice sunt doar senzații. Nu surogate ale verbului “a trăi.”
Ținând în brațe ”Vindecările,” proscrisul se angajează “să fie praznic de îngeri, nu asmuţire de fiară.”
Uneori în viață, o scurtă ascultare te mântuiește. Dar când orologiul vieții bate redeșteptarea, e păcat de Dumnezeu să-ți refuzi rația de visare din “limba ei ce moartea-şi iartă.”
VOCILE LUMII
Doina Uricariu
Publicist stabilit la New York
“Acum mi-e dor să aud doar un tril,
nu bâiguieli de beţivi într-o cramă,
nu discursuri ţesute din câlți și din scamă,
la o dare de seamă” – strofă din poemul ”Elegie pentru pasăre,” din volumul “Vindecările” al Doinei Uricariu, care se va lansa mâine, ora 12,00, în Sala Marin Preda, de la Romexpo, în cadrul Târgului Gaudeamus.