Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Muzica modernă, sub seceră și ciocan.

Ritmuri jazz și rock în România comunistă

La începutul anilor ’60, într-o lume a falselor idealuri, construită cu migală dincoace de Cortina de Fier, și într-o vreme în care lucrurile păreau definitiv tranșate între Est și Vest, rock’n’roll-ul, jazz-ul și beat-ul erau considerate genuri subversive.

Share

Eva Tipaldos 0 comentarii

Actualizat: 03.03.2018 - 10:40

La începutul anilor ’60, într-o lume a falselor idealuri, construită cu migală dincoace de Cortina de Fier, și într-o vreme în care lucrurile păreau definitiv tranșate între Est și Vest, rock’n’roll-ul, jazz-ul și beat-ul erau considerate genuri subversive, însă nu erau total eradicate. Noile beat-uri se auzeau răzleț pe coloanele sonore ale filmelor de video, de unde erau preluate și răspândite de trupele de estradă.

„Bună dimineața, tovarăși! Este ora 6 și 10 minute. La această oră, pe muzică, începem cu toții lecția de gimnastică…“, se aud, în amintiri, vocile crainicilor care animau posturile românești de radio într-o vreme în care din program nu lipseau lecția de limba rusă pe muzică (de regulă, cu versurile cântecului „Leningradskie vecera“), calupurile de înfierare a capitalismului decadent, muzica patriotică sau prelucrările folclorice. Să fi fost ceva mai bun la Radio Beirut sau Radio Novisad? La Cluj era ceva mai simplu, pentru că se prindeau fără prea mari probleme posturi ca Radio Budapesta, Luxembourg sau Radio Viena.

În timp ce Estul fura, pe furiș, firave simboluri ale libertății, lumea înflorise dincolo de Zidul comunist. În Statele Unite tocmai câștiga alegerile tânărul democrat John F. Kennedy, în timp ce muzica, eliberată de naivitatea ritmurilor din anii ’50, devenise militantă, reflectând temele susținute în cursul demonstrațiilor tinerei generații de peste Ocean. Vechile fiefuri jazz (New Orleans, Detroit sau Chicago) fuseseră înlocuite cu fortărețe rock, precum San Francisco sau Los Angeles, și chiar cu epicentre ale unor subgenuri – rock-ul psihedelic, de pildă (care și-a stabilit cartierul general la New York sau Boston).


Britanicii s-au lăsat inspirați de modelul american, pe care l-au dus la perfecțiune, stabilind adevărate poluri magnetice ale muzicii mondiale la Liverpool, Manchester ori Londra. Când au apărut The Doors și The Rolling Stones lumea era mai simplă. Bill Gates era doar un simplu aspirant, televizoarele nu aveau culori și nici telecomandă, telefoanele mobile păreau o formă de science fiction, iar la MTV nu se gândise încă nimeni. Era vremea în care se nășteau marile festivaluri ce aveau să aducă revoluții în gândire. Woodstock sau Hyde Park clamau o nouă filosofie, căruia unul ca Jimi Hendrix avea să-i relativizeze idealurile de fraternitate și senin, viziune care l-a transformat, de altfel, într-un mare neînțeles al timpului său.

Tineri, comuniști, voioși

În România, în 1961 se deschideau primele hoteluri în complexurile turistice din Mamaia și Eforie Sud și, pentru distracția turiștilor, acolo au fost angajate primele trupe vocal-instrumentale. De muzică străină, în mod oficial, nu prea se auzise. Până spre mijlocul anilor ’60, singura emisiune de radio în care puteai asculta muzică străină era „Din muzica popoarelor“. E drept că redactorii muzicali îndrăzneau, uneori, să scape și câte o melodie country sau negro spiritual, pe lângă faimoasele piese din folclorul chinez, rus sau malgaș.


În ciuda restricțiilor privind genurile muzicale, tinerii comuniști, voioși, aveau totuși datoria să se distreze, astfel încât, după modelul marelui popor prieten rus, fiecare școală, facultate sau uzină avea obligația să organizeze seri dansante, faimoasele „joi ale tineretului“. Cluburile muncitorești, teatrele și cinematografele erau arhipline, iar mini-combo-urile de jazz, deghizate în trupe de muzică ușoară și conduse de unii ca Sergiu Malagamba sau Edmond Deda, se întâlneau în barurile în vogă ale vremii, de la Mon Jardin (actualul Johnson Center), Melody (în subsolul cinematografului Patria), în subsolul blocului în care a murit Toma Caragiu ori la Lido și Atlantic – aflate vis-à-vis de sediul Comitetului Central al PCR.

Sergiu Malagamba


„Cenzura era de trei feluri pe vremea aceea: de spectacol, de radio-TV și cenzura Electrecord. Cea de spectacol era cea mai ușoară. Cel mult trupa era suspendată dacă se întâmpla ceva. Cea mai năprasnică era cenzura Electrecord. Era și mai grav acolo. Dacă scăpa ceva considerat subversiv, împotriva regimului, și se editau 10.000 de discuri, alea se vindeau. Nu mai puteau fi retrase. Acolo era pericol“, spune Ilie Stepan, liderul formației timișorene Pro Musica, citat într-un amplu studiu publicat de Hyperliteratura, „Rock sub seceră și ciocan“ – o poveste despre libertate într-un regim autoritar care a încercat să sufoce prin orice mijloace exprimarea ei.

Autorul trilogiei din care acest volum face parte este Nelu Stratone, care pornește istoria de pe vremea în care veștile despre muzică erau nocive educației tânărului de tip nou, dar care mai veneau din când în când, fie din „Scânteia Tineretului“, din revista „Munca“ sau din „Contemporanul“, cel mai adesea transmise de Andrei Partoș, Florian Lungu ori Moțu Pittiș.

Janos Korossy a fost primul român care a făcut „jazz fusion“, „free-jazz“ sau „etno-jazz“

La finele anilor ’60, întreaga lume se afla în plină revoluție de mentalitate. În 1969, tinerii se băteau pe străzi. Demonstrau împotriva războiului din Vietnam, aruncau cu pietre, fugăriți de armată și de poliție. „The Doors“ dădea o expresie acestei crize, Jim Morrison înfiera, prin muzica sa, războiul, teroarea, vinovăția fără izbăvire, eșecul iubirii și moartea. Tot în 1969, tancurile rusești intrau în Cehoslovacia, iar Mao făcea epurări masive în China, în numele revoluției culturale. „Rolling Stones“ lansa o piesă ca replică la toate acestea, „Gimme Shelter“: „Furtuna îmi amenință viața astăzi (...) Văd cum focul izbucnește pe străzi / Arde ca un covor roșu / Viol, crimă / Războiul, copii, e doar la un sărut distanță / Dragostea, surioară, e doar la un glonț distanță...“.


În lumea roșie de după Cortina de Fier, viața devenise, de fapt, destul de gri, iar dacă pe unguri sau pe polonezi îi mai lăsau cu plete, România era complet angajată în construirea omului de tip nou. În 1967, anul în care Nicolae Ceaușescu, încă din ’65 secretar general al Partidului Comunist Român, devenea președintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, Mick Jagger, care avea pe atunci 24 de ani, avea prima „întâlnire“ cu Estul roșu, la Varșovia.


Și Federația Iugoslavă, care respira puțin mai liber după așa-numita „Primăvară croată“, consumată la începuturile anilor ’70, când studenții din Zagreb organizaseră demonstrații cerând libertăți civile și o mai mare autonomie a țării, îi aplauda pentru prima oară pe Rolling Stones „acasă“.


Nu s-a întâmplat același lucru și la București, deși pe vremea aceea și România înflorea, după două faimoase evenimente politice: vizita din 1965 a marelui tătuc sovietic Nichita Sergheevici Hrusciov, care a admis, în dialog cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, să retragă trupele armatei sovietice din România, și vizita președintelui american Richard Nixon din 1969, care ne adusese în 1975 titlul de națiunea cea mai favorizată. Se simțea, totuși, ceva relaxare. O trupă beat britanică, „Tony Bolton & The Federals“, a ținut 30 de concerte în România, turneu început la Eforie Nord și încheiat la Teatrul de Vară „23 August“ din București. Până la moartea lui Dej, la 19 martie 1965, un gen cum este jazz-ul era considerat de către autorități propagandă imperialistă.

„Eram nevoiți să recurgem la tot felul de subterfugii. Botezam piesele cu titluri românești. De unde să știe tovarășii de la comisiile de vizionare că «Floricele pe câmpiile socialismului» era, de fapt, o piesă clasică jazz? Șefii de orchestră Edmond Deda sau Teodor Cosma, care au avut un rol major în promovarea jazz-ului, își prezentau concertele sub denumirea deghizată de muzică ușoară, trecând astfel prin sita cenzurii“, spune pianistul Cristian „Mac“ Colan.


Pianistul și compozitorul clujean Janos Korossy, student al profesorului Teodor Cosma, a fost primul român care a făcut „jazz fusion“, „free-jazz“ sau „etno-jazz“, primul său disc, cu titlul „Potpuriu de foxtroturi / Potpuriu de bighine“, fiind lansat de Electrecord în 1960. Iar Jancsi Korossy Trio, din care mai făceau parte și Johnny Răducanu (contrabass) sau Bob Iosifescu (tobe), a fost primul combo de jazz românesc care a avut un parcurs internațional, succes ce l-a inspirat, de altfel, pe Jancsi să emigreze.

Janos Korossy

Muzicianul – considerat de critica americană „cel mai autentic pianist de jazz european“ – s-a stabilit în 1969 în Atlanta, în Statele Unite, și așa se explică faptul că a fost trecut cu vederea din ghidurile muzicale publicate pe atunci.
A ales calea exilului și compozitorul clujean Eugen Ciceu, un alt nume important al jazz-ului românesc. De altfel, ca urmare a interesului său pentru jazz fusese și exmatriculat de la Conservatorul din București în 1960, la un an de la admitere. Și-a urmat, însă, pasiunea și, cu ocazia unui turneu întreprins în 1962 în Germania Democrată, a ajuns ilegal în Berlinul de Vest. S-a stabilit, în cele din urmă, în Elveția și, sub numele de scenă Eugen Cicero, a devenit unul dintre cei mai importanți pianiști de jazz ai Europei.

În 1963 a emigrat la Paris și Vladimir Cosma, cunoscut publicului român nu doar pentru că este laureat cu două premii César pentru „Cea mai bună muzică de film“ („Diva“, 1982, şi „Le Bal“, 1984), dar și pentru legătura foarte strânsă pe care a avut-o cu celebra Nadia Boulanger, pentru prietenia cu Emil Cioran sau pentru felul în care l-a descoperit şi lansat pe Gheorghe Zamfir. La începutul anilor ’60 era un simplu aspirant. Îl inspirase tatăl său, care era directorul şi dirijorul Orchestrei Electrecord (de muzică uşoară), sau poate unchiul Edgar, care era directorul Orchestrei Cinematografiei.

Jazz în România socialistă

*Primul club de jazz din România a fost inaugurat pe 18 martie 1968 la Ploiești, de Alexandru Puiu Comănescu și Paul Mancaș. Tot ei au organizat, în perioada 4-6 aprilie 1969, primul Festival Național al Formațiilor Jazz, în Sala Palatului Culturii și Comitetului pentru Cultură și Artă de la Ploiești.

*O importanță uriașă pentru muzica românească a avut-o lansarea, pe 10 iunie 1967, a emisiunii „Metronom“ la Radio România, moderată de Cornel Chiriac și Leo Limbășeanu.

Rock-ul românesc a început cu un film prost

1974: Harry Coradini (voce), Ladislau Herdina (chitară, voce), Mişu Ciuchitu (chitară, voce), Zoltan Kovacs (bas), Cornel Liuba (tobe)

 

Pentru toți rebelii care s-au apucat de muzică în anii ’60, punctul zero l-a reprezentat difuzarea în cinematografele dintr-o Românie care răsufla ceva mai liber a filmului „The Young Ones“ („Tinerii“), altminteri un film banal și modest ca realizare artistică, dar care îl avea în distribuție pe cântărețul britanic Cliff Richard, alături de trupa „The Shadows“. Premiera a avut loc pe 17 decembrie 1962, la cinematograful București.


„Dacă îi întrebați pe cei care s-au apucat de muzică în România prin anii ’60, veți vedea că mai păstrează încă în memorie, chiar și după 50 de ani, scene din filmul ăsta, pe care l-au văzut, probabil, de zeci de ori, în ciuda cozilor interminabile de la casele de bilete“, spune Nelu Stratone în cartea sa.

Primele trupe, în Timișoara și București

În următorii doi-trei ani, trupele au apărut ca ciupercile după ploaie în România, începând cu „Sfinții“ – devenită ulterior legendara „Phoenix“ –, „Uranus“ sau „Sigma“ în Timișoara. În aceeași perioadă, în București apăreau trupe ca „Roșu și Negru“, „Sincron“ sau „Stelele 24“ – care urma să devină „Savoy“. Trupele serioase aveau să primească atestatele Oficiului de Stat pentru Turnee Artistice (OSTA), un certificat care le permitea, printre altele, să cânte pe vase de croazieră, ocazie cu care mai toți au emigrat.


Multe alte trupe imaginate atunci au dansat doar o vară – printre acestea, spune Nelu Stratone, și formația Liceului „Dr. Petru Groza“, care-l avea solist vocal pe Valentin Ceaușescu. Ceilalți au continuat să cânte, cu frenezie, în fața unui public care-i iubea nebunește.


E lesne de înțeles că dotarea tehnică pentru aceste spectacole era dezastruoasă. Amplificarea se făcea, cel mai adesea, cu magnetofoane Tesla – Sonet Duo, chitarele erau fie producție proprie, fie comandate la diverși maeștri, care le făceau după modelele celor văzute prin filme. Tobele erau luate de la organizațiile de pionieri sau de la fanfare, iar în cluburile bine dotate se mai găsea câte un pian dezacordat, un clarinet sau vreun saxofon cu care să completezi orchestra.


În ciuda avântului general, critica vremii a rămas sceptică în fața entuziasmului tinerei generații: „Muzică pe scândură. Sau chitară. Dar tot un fel de scândură. Plată. Asemănătoare cu acelea pe care gospodinele calcă pantalonii soților lor. Pe aceste scânduri cu strune, prea adesea se calcă muzica. În picioare. Deși coardele sunt zdrăngănite cu mâna“, scria Alecu Popovici într-un articol al vremii.


Chiar dacă autoritățile strâmbau din nas, stelele unei generații își impuneau noile valori. Probabil cea mai mare vogă a făcut-o Sergiu Malagamba, un toboșar care a cântat până prin anii ’70, despre care știu și tinerii de astăzi, deși nu le este prea clar de ce. „Malagamba avea, pe lângă faima unui strălucit muzicant, și o înfățișare deosebită, cu trupul său subțirel, nervos, cu chipul smolit și mustăcioara à la D’Artagnan. Magazinele bucureștene se și apucaseră să lanseze moda: guler à la Malagamba, croială à la Malagamba, pantofi à la Malagamba (înguști și cu tocuri înalte). Și dansul à la Malagamba s-a dansat cu frenezie“, spune compozitorul Temistocle Popa, citat de Nelu Stratone.


Malagamba fusese arestat în 1942 și deținut în lagărul de la Târgu-Jiu, unde fusese coleg de celulă cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, astfel încât, după război, ținuta lui extravagantă fusese trecută cu vederea de comuniști. În perioada 1955-1974 a fost dirijorul Teatrului de Revistă „Constantin Tănase“ din București. Fanii lui, malagambiștii, au fost printre primii vânați de miliție în România, ca urmare a aspectului lor extravagant, cu pantaloni de tip burlan, basca trasă pe ochi, gulere scurte și chică.


Adevărata vânătoare de pletoși, însă, a început ceva mai târziu, în 1969-1973. Printre cei care s-au ridicat împotriva „pletoșilor insalubri“ s-a numărat, potrivit documentării citate, și dramaturgul Adrian Dohotaru, care pe vremea aceea era redactor la „Viața Studențească“, unde, de altfel, a publicat și o serie de articole extrem de critice la adresa noilor tendințe.

Vedetele rock autohtone au apărut în perioada 1967-1969

Pe vremea aceea erau celebre câteva cluburi bucureștene, de la Student Club și Casa de Cultură a Studenților, la Clubul Petrol și Gaze, aflat undeva pe lângă Sala Dalles, sau Clubul Universității, pe lângă Lămâița. Și la Cluj tinerii umpleau până la refuz sălile la concertele rock, la Meca, Mehala sau Casa Studenților. Tot atunci a căpătat faimă legendarul Club A, clubul studenților arhitecți din București, deschis în 1968, ca un club de elită, în care se organizau simpozioane, dezbateri politice sau ateliere profesionale.


După un concurs la Iași, unde trupa „Phoenix“ câștigase marele premiu, Cornel Chiriac i-a luat la București pentru înregistrări și a insistat să se prezinte cu un recital la „Cerbul de Aur“ de la Brașov. A fost însă refuzat de organizatorii festivalului și – spune povestea lui Nelu Stratone – de supărare, Chiriac a dat foc draperiilor de la Hotel Aro și apoi a dispărut la un festival din Polonia, după care s-a mai auzit de el câteva zile mai târziu, într-un lagăr de refugiați de lângă Viena. De acolo a fost preluat de Noel Bernard, care i-a oferit posibilitatea să realizeze emisiuni la Radio Europa Liberă. Așa a devenit Cornel Chiriac un simbol al tinerilor din România. Cât despre timișorenii de la „Phoenix“, în urma succesului de la Iași, Electrecord a fost de acord să le înregistreze două discuri, apărute în 1968 și 1969, iar primul tiraj s-a epuizat rapid, cu un record de 120.000 de exemplare vândute.


Porțile Radioteleviziunii Române li s-au deschis, iar Sala Palatului a început să fie neîncăpătoare la concertele lor. „Pentru că trupele se spărgeau, de regulă, când băieții terminau facultatea și mergeau în armată, ne-am folosit de un tertip. În ultimul an, toată trupa a fost internată la spitalul psihiatric Gătaia, timp de o lună, ca să poată lipsi pe motive medicale. Directorul spitalului era fan jazz, dar susținea și beat-ul. Piesa noastră «Nebunul cu ochii închiși», însă, nu a fost inspirată de această ședere la Gătaia, ci de piesa formației Beatles «The Fool on the Hill»“, spune Bela Kamocsa, citat în studiul semnat de Nelu Stratone.


De la poveștile anului 1965, când trompetistul Petre Magdin înființa un grup de suflători la Conservator și organiza primele seri de dans ale studenților, până la succesul pe care îl au trupe ca „Zob“, „Vița de Vie“ sau „Omul cu Șobolani“, cele două volume apărute din trilogia „Istoria ROCK-ului românesc“ monografiază trupele care au cântat vreodată în România, spunând cele mai interesante dintre poveștile lor, istorii despre orgolii și prietenii, despre abuzurile și deciziile nedrepte ale sistemului, conturând profilul acelor artiști care au marcat istoria muzicală a acestei țări.

„Istoria ROCK-ului românesc“


Trilogia „Istoria ROCK-ului românesc“, un studiu în trei volume, semnat de muzicianul Nelu Stratone și editat de Hyperliteratura, este povestea detaliată a peste 50 de ani de rock autohton, începând cu anii ’60, traversând tulburătoarea perioadă comunistă și etapele ei dificile, până la explozia anilor ’90 și terminând cu cel mai recent „capitol“, rock-ul de după anii 2000. Recent, a fost lansat cel de-al doilea volum din această trilogie, care va ajunge până la momentul tragic #Colectiv. Autorul cărții a fost prezent la concertul celor de la „Goodbye to Gravity“. Primul volum este „ROCK sub seceră și ciocan“. Cel de-al doilea volum, „ROCK în timpuri noi“, continuă povestea de la momentul Revoluției din 1989 până în anul 2000 și sunt tratate și mișcările sociale importante ale acestei perioade (revoluția, eroii ei „rock“, apoi mineriadele și continua tranziție), dar, cel mai important, formațiile și curentele noi și, mai ales, evoluția lor în noul context.

 

 

Comentarii

loading...