O evoluţie a construcţiilor către un stil naţional românesc

Se întâlnesc şi case cu intrare spre pivniţă (gârlici) şi pridvor. Între elementele orientale distincte se poate aminti sacnaşiu, balconul (sau încăperea) la etaj, ieşit în afară şi închis cu geamlâc sau obloane.

Se deosebesc şi casele oamenilor cu stare, case cu parter înalt, cu geamlâc, acoperiş şi copertină metalică, cu dependinţe retrase precum şi casele boiereşti cu etaj, curte largă, cu dependinţe şi împrejmuire înaltă.

O categorie aparte de case, care se înmulţesc odată cu creşterea comerţului, sunt cele de negustori şi imobilele cu prăvălii la parter şi apartamente la etaj.

Pe fondul reformelor din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866) şi al suflului înnoitor adus de Carol I (1866 – 1914), viaţa locuitorilor se îmbunătăţeşte şi în Bucureşti se stabilesc din ce în ce mai mulţi arhitecţi, constructori-antreprenori, meşteri şi negustori străini.  Iniţial, aceşti antreprenori cehi, nemţi, dar în special italieni au adus modelele stilistice din ţările lor Printre astfel de arhitecţi şi ingineri se pot enumera: J.E. Berthet, Paul Gottereau, L. Lipizer, Z. Kofczinski, A. Godillot, G. Magni, etc

Funcţii importante tehnice din ministere care reglementează urbanismul şi construcţiile sunt ocupate de specialişti cu experienţă din Germania, Cehia, Franţa sau Italia.  În anii ’70 şi ’80 ajung deasemenea în capitală mulţi furnizori străini de materii prime, mobilier sau utilităţi, atât de necesare modernizării caselor şi construcţiilor. Pe măsură ce protipendada călătoreşte sau are acces la surse de inspiraţie din Occident, construirea sau decorarea caselor devine din ce în ce mai elaborată, în pas cu stilurile marilor capitale europene, sunt adoptate stiluri occidentale, la modă în acea perioadă sau elemente de arhitectură occidentală sunt mixate cu arhitectura locală, de inspiraţie orientală. Astfel se pot întâlni în acea vreme stilul arhitectural medieval occidental, neogotic, eclectic  şi neoclasic francez, neo-renescentist, etc.

După 1860, în cadrul secţiilor tehnice ale departamentelor comunale sau ministeriale se observă o prezenţă mult mai numeroasă a românilor, care se specializează şi ocupă funcţii administrative diverse. Treptat ei se vor ocupa şi de proiecte private, proiectând modern sau îmbunătăţind şi extinzând construcţiile mai vechi, de dinainte de marele foc din 1847. Tinerii români încep să se specializeze în universităţile tehnice sau şcoli de artă şi arhitectură în străinătate, activitatea constructivă diversificându-se în ultimele decenii.

Ascensiunea economică şi politică a burgheziei, care a determinat declanşarea unei restructurări a oraşelor, în special a capitalei, a fost însoţită  în prima perioadă de dezvoltare a arhitecturii moderne româneşti, de o tendinţă marcată spre imitarea stilurilor istorice ce dominau în acea epocă în toate ţările Europei, dar, aşa cum am arătat şi datorită antreprizelor străine ajunse în căutare de lucru pe meleagurile noastre.

Stilul neoromânesc

Interesul şi preţuirea acordate de intelectualitatea română progresistă creaţiilor populare autohtone, precum şi dezvoltarea limbii, a literaturii şi a picturii naţionale au stimulat proiectele de case cu decoraţii proprii stilului neoromânesc, chiar dacă de multe ori erau asimilări decorative din alte zone geografice. Stilul neoromânesc a început să fie asimilat de românii înstăriţi în primii ani ai secolului al XX-lea, în perioada de dinaintea primului război mondial, răspândindu-se ulterior şi în Transilvania.

Astfel de case, distinctive prin compoziţia faţadelor şi ornamente, prezintă un amestec de elemente bizantine (cum ar fi arcadele scurte, coloanele mici şi groase), etnice, ţărăneşti, precum şi unele motive de artă otomană sau din arhitectura otomană (aspectul masiv, de cetate, al caselor) şi chiar teme de renaştere italiană târzie.

Trecerea în revistă a  unor clădiri în stilul neoromânesc, construite pe teritoriul României mici şi imediat după război prin capitalele de judeţ din această perioadă sau prin anumite oraşe de vilegiatură care au beneficiat de vile de vacanţă în acest stil, oferă o privire de ansamblu pentru formularea unor sinteze, pentru identificarea anumitor particularităţi regionale şi pentru surprinderea diseminării stilului neoromânesc prin beneficiari, arhitecţi, antreprenori ataşaţi acestui curent.

“Bucureşti, capitala regatului, deține supremația, fiind  oraşul cu cele mai multe exemple de clădiri în stil neoromânesc, este centrul de propagare a stilului pe cale de autoritate administrativă – comenzi de la stat – sau consimţită sub imboldul romantismului patriotic de către diverşi beneficiari. Poate din acest motiv unul dintre atributele stilului este expresia lui artificială, evidenţiată de mulţi cercetători. Acceptarea fără constrângere a stilului neoromânesc folosit la propria locuinţă,  de către beneficiari,  poate surprinde.  În acelaşi timp, s-au emis regulamente pentru anumite zone ale Bucureştiului în care se specifică obligativitatea utilizării unui „stil românesc”, pentru a veni în întâmpinarea proprietarilor nehotărâţi, cum este Parcelarea Boerescu”, spune dr. arh. Ruxandra Nemţeanu, expert atestat la Ministerul Culturii. Practic, aproape toţi arhitecţii mari ai epocii au proiectat clădiri în stil neoromânesc în Bucureşti. Arhitectul Ion Mincu este considerat de drept și de fapt inițiatorul mișcării arhitecturale, în 1886 cu Casa Lahovari, care adăpostește azi o anexă a spitalului Cantacuzino, precum și promotorul celor mai cunoscute clădiri realizate în această manieră estetică. Printre numeroșii arhitecți care au îmbrățișat maniera arhitecturală a stilului neo-românesc îmbrățișând o linie proprie se numără și Petre Antonescu, Carol Benesch, Nicolae Ghica-Budești, Cristofi Cerchez, Grigore Cerchez, Alexandru Clavel, Paul Smărăndescu, Florea Stănculescu, State Ciortan, Constantin Iotzu, I.D. Traianescu, Toma T. Socolescu și alții.

Printre clădirile celebre în stil neoromânesc se numără Bufetul de la Şosea, în prezent, restaurantul „Doina”, din Şoseaua Kiseleff; Muzeul “Vila Mina Minovici”; vila Robescu din Sinaia.

Material realizat cu sprijinul Asociaţiei Istoria Artei

O locuinţă  modestă, restaurată  permanent,  păstrată  cu  stil

Arh. Horia Constantinescu-Strihan

În  anul 1929,  domnul  ofiţer  de  marină  în  rang  de  comandor, viitor  amiral,  Constantin  Negru,  construieşte  o  locuinţă  de  mici  dimensiuni,  pe  o  parcelă  mică  de  teren, în cartierul  Filantropiei,  azi  denumit  zona  Bd. Ion  Mihalache – Turda.  Descoperim  o  construcţie  neschimbată, în  baza  concepţiei   architectului  Marin  Popescu,  şi  construită  în  baza  “autorizaţiunii  no.9M”  din 13 .0 3.1929,  emisă  de  Primăria  sectorului  verde  Bucureşti, şi  care  şi-a  păstrat  farmecul  datorat  unui  “stil”  rămas  nealterat. O  epocă  în  care  se  construia  numai  conform  unei  autorizaţii.

Este  uimitor  pentru  o  construcţie  să  rămâna  neschimbată  după  aproape  un  secol  de  utilizare,  proprietarul  actual, doamna  Mirela C. Partheniu  ştiind  că  o  mare  parte  din  valoare,  se  datorează  stilului  neoromânesc  în  care  a  fost  proiectată  casa,  de  fapt  o  variantă  locală  a  stilului  neobizantin, foarte  apreciat  în  epoci  trecute,  în  diferite  părţi  ale  Europei. 

Neobizantinismul,  cu  specificul  local  neoromânism,  este  prezent  în  special  în  spaţiile  culturale  de  tradiţie  ortodoxă, devenind  parte  a  arhitecturii  naţionale.  Elementele  caracteristice  sunt  cele bizantine:  coloana  scurtă  şi  groasă, frize  alcătuite  din  mai  multe  arcade, unele   elemente  masive  cu  aspect  de  cetate  cu  décor  în  profile  cu  relief  dens.  Decoraţia  are  componente  bizantine,  motive  etnografice  populare  şi  modele  decorative  otomane.

Casa  pe  care  o  privim  posedă  şi  o  fereastră  împodobită  cu  un  vitraliu  ce se integreaza  ansamblului.  Vitraliul este în  cel  mai  autentic  stil  “Jugendstil”  sau  Secession,  fabricat  în  Transilvania, în  centre  de  producţie  de  artă  care  furnizau  la  acea  dată  astfel  de  lucrări  şi  şantierelor  vieneze. 

Planul  casei  în  regim  demisol + parter  este  un  exemplu  de  măiestrie (datorată probabil faptului că arhitectul a fost  un  elev  al  renumitului  arhitect Ion  Mincu),  mai  ales  ca  imobilul  se  afla  la  o  distanţă  de  câteva  sute  de  metri  de  celebrul  “Bufet  de  la  Şosea”,  azi  restaurantul  “Doina”,  conceput  în 1892  chiar  de  arhitectul  Ion  Mincu.

           Surprinde  faptul că pe  o  parcelă  mică  de  teren, având  obligaţia  de   limite  de  proprietate  pe  două  laturi,   proiectul prevedea să  se  realizeze  o  locuinţă  dotată  complet, cu  toate  încăperile  ventilate  şi  luminate  natural,  cu  spaţii de  recepţie  şi  locuire   corect  dimensionate,  fiind  asigurate  chiar  şi  standardele  sanitare actuale.  Succesiunea  spaţiilor  este  savant  distribuită,  locul  de  luat  masa  este  amplasat  la  un  nivel  scoborât,  pentru  ca  platourile  ornamentate  să  se  ofere  vizibilităţii   musafirilor.  Camera  de  zi  are  o  denivelare  studiată  ca  să  permită  un  demisol  mai  înalt,  luminos, potrivit  pentru  o  cameră  de  lucru.

Remarcăm  că  interioarele  au  fost  atent  concepute  oferind  la  fiecare  zonă,  un  décor  interior  diferit,  păstrat  şi  azi  nealterat. 

            Din fericire, proprietatea  a  rămas  permanent  în  regim  particular, beneficiind  de  grija  permanentă  a  actualului  proprietar,  astfel  că  construcţia  a  fost  permanent “restaurată”.  Probabil că dacă nu ar fi fost naţionalizate, multe dintre astfel de proprietăţi ar fi arătat astăzi cu totul altfel.  Azi  cu  greu  mai  găsim  o  construcţie  veche  fără  modificări,  care  întotdeauna,  operate  fără  profesionalism,  au  deteriorat  ansamblul.   Pentru  că  nu  s-au  operat  modificari  structurale  asupra  construcţiei  amiralului   Constantin  Negru,  cele  patru  seisme  majore  ce  au  zguduit  în  decursul  timpului  zona,  au  provocat  doar  daune  minore.