» Cel care isi propune sa dateze cu precizie schimbarea de regim din Ungaria se vede pus in fata unei misiuni cvasiimposibile, iar dificultatea este cauzata de faptul ca trecerea de la un regim opresiv prin definitie si prin practica la unul bazat pe libertatea cetateanului, politica, economica si sociala, a fost un proces atat de treptat incat parea firesc. In locul unui "moment de cotitura" se poate vorbi despre o succesiune de momente reunite intr-un intreg an, 1989, momente care, insumate, s-au constituit in schimbarea de regim din aceasta tara. De aceea, in vara acestui an au avut loc in Ungaria numeroase comemorari ale sirului de evenimente care au scos aceasta tara dintr-o jumatate de secol de privare de libertate, in diferite grade de severitate a maladiei totalitare.
Anul acesta, ca in fiecare an, pe 20 august Ungaria a celebrat sarbatoarea nationala care marcheaza intemeierea statului, acum un mileniu. Cu o zi mai devreme insa, cu mai putina pompa, cetatenii Ungariei si-au amintit de un eveniment mult mai recent, petrecut in 1989: asa-numitul "picnic paneuropean". In acea zi de acum doua decenii, importanti politicieni maghiari, printre care Imre Pozsgay, precum si alte personalitati – inclusiv, ca principal organizator al evenimentului, arhiducele Otto von Habsburg (pe-atunci europarlamentar din partea Germaniei) – au luat parte, alaturi de un grup numeros de cetateni est-germani, la ceea ce ei numeau "o petrecere la iarba verde". Petrecerea a fost organizata in imediata apropiere a frontierei ungaro-austriece, granita dintre Estul comunist si Vestul capitalist.
Intr-un gest premeditat, minutios planuit ca un eveniment de PR, un gard de sarma ghimpata a fost taiat cu foarfece speciale, facandu-se o bresa prin care sutele de est-germani, sositi acolo tocmai in acest scop, pentru ca aflasera ca in Ungaria bate un vant de schimbare, au putut trece dincolo. (In realitate, autoritatile ungare inlaturasera sarma ghimpata de la frontiera deja in luna mai, asa ca pentru momentul atat de mediatizat in intreaga lume au fost nevoiti sa caute in depozite "decorul" de care aveau nevoie.)
Pentru multi istorici (si nu numai), acesta a fost inceputul sfarsitului pentru regimurile comuniste est- si central-europene. Merita amintit ca, la acea data, in Ungaria se gaseau zeci de mii de est-germani care doreau sa plece in Germania Occidentala. La inceputul lunii septembrie, autoritatile ungare au permis iesirea spre Vest a oricarui cetatean est-german.
"Rosii", la masa verde cu opozitia
Se poate spune si ca numaratoarea inversa a inceput cu Revolutia Maghiara, anticomunista si antisovietica, din toamna anului 1956. O revolutie ce purta in ea samburele tranzitiei la libertate, care avea sa vina insa abia 33 de ani mai tarziu, cand evolutiile internationale au facut-o posibila, daca nu chiar inevitabila.
De-a lungul celor trei decenii intunecate de norii totalitarismului, de teama represaliilor, maghiarii nu s-au mai adunat niciodata in numar mare pentru a-si exprima public nemultumirea sau alte sentimente colective. Acest tabu a fost incalcat pe 27 iunie 1988, la Budapesta, de o multime de circa o suta de mii de oameni, care au luat parte la o manifestatie de solidaritate cu poporul roman, in contextul asa-zisei "sistematizari a satelor Romaniei". Din acel moment, cetatenii Ungariei nu s-au mai temut sa iasa in strada in apararea drepturilor si convingerilor lor.
Pentru multi maghiari, momentul marii schimbari este localizat la mijlocul lunii iunie a anului 1989. Atunci, conducatorii comunisti s-au asezat la masa tratativelor cu liderii miscarilor politice de opozitie. Rostul acestor negocieri in jurul mesei rotunde era planificarea tranzitiei pasnice la democratie.
Nu sunt putini la numar nici cei pentru care momentul crucial a venit putin mai tarziu, la inceputul lunii iulie, cand a murit Janos Kadar, ultimul conducator comunist al Ungariei, instalat la putere de Uniunea Sovietica imediat dupa reprimarea sangeroasa a revolutiei din 1956. Kadar renuntase deja, in mai 1988, pe fundalul problemelor economice, dar si din cauza sanatatii precare, la functia suprema, cea de secretar general al partidului comunist, fiind inlocuit cu premierul Karoly Grosz, care a incercat sa continue kadarismul intr-o forma modificata, adaptata noilor circumstante.
La sfarsitul anului 1988, Grosz si oamenii lui au fost pusi pe linie moarta de un grup ai carui membri (Miklos Nemeth si altii) isi propuneau reforme radicale pentru a demonta sistematic sistemul politic represiv. Kadar, care detinea o functie mai curand simbolica, de presedinte al partidului comunist, s-a retras definitiv si, dupa cateva luni, a murit. Ironia sortii face ca moartea lui Kadar sa coincida perfect cu decizia Tribunalului Suprem de a-l reabilita pe Imre Nagy, liderul martir al Revolutiei Maghiare din 1956, omul executat la ordinul lui Kadar. Nagy a fost reinhumat pe 16 iunie 1989, cu onoruri de stat, in prezenta liderilor intregului spectru politic national, dar si a numerosi oameni politici din lumea democratica.
Kadar a fost inmormantat la cateva zile dupa vizita istorica – si atat de simbolica – a presedintelui american George Bush senior, despre care am relatat pentru Vocea Americii. Cortegiul funerar a fost urias, multa vreme mi-a fost imposibil sa trec strada pentru a ma prezenta la intalniri cu cativa lideri ai opozitiei democrate, pentru a-i intervieva. Mi-au ramas in memorie, pregnant, impresiile despre starea de spirit a cetatenilor, atat cat am putut sa o percep, pe strada si in restaurantele (deloc saracacioase) unde am mancat. Oamenii pareau foarte multumiti ca scapa fara violenta de comunism, dar multi dintre ei pastrau un sambure de scepticism, nu erau convinsi ca le va fi mult mai bine curand. Pe de alta parte, am putut constata o reala solidaritate cu "tovarasii de lagar sovietic" ai caror dictatori nu dadeau nici un semn ca le-ar trece prin cap sa renunte la putere de bunavoie.
Situatia din Romania era la ordinea zilei, in presa si la televiziune, care acordau o importanta deosebita acestui subiect. Aceste emisiuni mustind de solidaritate reala puteau fi urmarite si in Romania, de-a lungul granitei, de la Oradea la Timisoara. De asemenea, toata Romania primea, de la posturile de radio occidentale, informatii despre taberele de refugiati din Ungaria ce adaposteau mii de cetateni romani care trecusera granita ilegal.
Nivelul de trai din Ungaria mi s-a parut atunci mai ridicat decat reiesea din presa locala, pe care o citeau colegii de la sectia maghiara a postului de radio la care lucram atunci, dar era, evident, sub asteptarile populatiei. Comparatia cu Romania, unde nu mai fusesem de zece ani, nu o puteam face pe baza experientei personale, dar, discutand cu refugiatii romani, am inteles mai bine dimensiunile tragediei din tara in care m-am nascut si format, o tragedie despre care aveam destule informatii, din darile de seama ale ambasadelor occidentale de la Bucuresti si din relatarile presei vestice.
O ambiguitate cu consecinte de durata
Faptul ca exista atatea opinii diferite, in Ungaria, in privinta momentului care poate fi considerat inceputul sfarsitului pentru regimul comunist influenteaza modul in care maghiarii vad, dupa 20 de ani, prezentul si viitorul. In cuvintele unui analist politic din tara vecina, cetatenii Ungariei "trebuie sa invete, in sfarsit, sa renunte la comunismul gulasului". Adica, sa nu mai fie dependenti mental de nostalgia dupa o iluzorie bunastare din trecut, o iluzie care ii face sa considere ca a trai in democratie este mai putin important decat a trai in belsug.
Desigur, nivelul de trai din Ungaria kadarista era acceptabil numai in contextul dat, insa memoria are prostul obicei de a ne juca feste, ignorand contextul. si in Romania exista nostalgici ai perioadei de la confluenta dejismului cu ceausismul, cand magazinele alimentare erau garnisite putin mai sus de limita acceptabilului, iar puscariile se golisera de detinutii politici pentru ca Securitatea se modernizase, trecand la metode represive mai putin vizibile, dar nu mai putin antidemocratice.
Astazi, la doua decenii dupa decesul sistemului comunist, cetatenii Ungariei se simt dezamagiti de rezultatele tranzitiei la democratie din anii 1989 si 1990, mai dezamagiti decat cehii, slovacii si polonezii. In timp ce 63 la suta din cehi considera ca tranzitia la democratie in tara lor a fost un succes, ponderea maghiarilor care sunt de aceeasi parere este de numai 47%. In ceea ce-i priveste pe polonezi si pe slovaci, o opinie pozitiva despre rezultatele schimbarii de regim de acum doua decenii a fost exprimata de 62%, respectiv 59 la suta din populatie, potrivit unui sondaj publicat saptamana trecuta.
