O călătorie prin Argentina, Chile și Peru este o aruncare în necunoscut, indiferent câte cărți de călătorie citești înainte. Când mergi după sloganul „fără rezervare“, orientându-te exclusiv la fața locului, surprizele apar la tot pasul.
Cinci săptămâni, în timp ce la București ningea cu fulgi uriași, în luna ianuarie, am călătorit cu un rucsac în spinare de-a latul continentului sud-american. La Buenos Aires am aterizat după o călătorie de peste 14 ore începută la Milano. Nu aveam un traseu pus la punct la milimetru, pentru că am vrut să merg pe principiul: unde îmi place acolo înnoptez; dacă mă simt bine, mai rămân. Știam că în 30 de zile trebuia să străbat peste 4.000 de kilometri, prin nordul Argentinei, apoi prin Chile și deșertul Atacama, până la Pacific, urcând prin sudul statului Peru, pentru a ajunge la Lima, unde aveam zborul de întoarcere. Am drămuit la limită bugetul de 2.500 de euro. Am slăbit vreo 5 kilograme și nu mi-am notat nici un rând de impresii de călătorie. O fac astăzi, la ceva vreme distanță și chiar cu riscul ca unele lucruri să se fi schimbat. De altfel, o călătorie este acum, când Argentina se confruntă cu o criză economică, un pic mai ieftină (biletul de avion a ajuns la sub 1.000 de euro, de exemplu).
Nu a fost vorba despre o călătorie în care să bifez cât mai multe obiective turistice. Dimpotrivă, am căutat locuri ignorate de ghidurile de călătorie sau cărora aceste cărți le alocă un spațiu infim.
Financiar. Continentul sud-american seamănă cu un roller-coaster. Argentina a cunoscut colapsul economic în 2001. Oamenii au rămas fără economiile de-o viață. Apoi, începând cu 2005, Argentina a înregistrat cea mai ridicată creștere economică din tot continentul pe fondul investițiilor străine masive, al unui protecționism fiscal radical și al schimbului comercial crescut cu China. Anii au trecut, iar la începutul lui 2014 economia a luat-o din nou la vale. Rezervele Băncii Naționale din Argentina au scăzut sub nivelul de 30 de miliarde de dolari, așa că guvernul președintelui Cristina Fernandez de Kirchner (mandatul i-a expirat pe 10 decembrie 2015) a intervenit în piață pentru a sprijini peso-ul, oricum o monedă supraevaluată.
Acest neprevăzut te urmează pretutindeni ca simplu turist cu un rucsac în spate, aterizat la Buenos Aires pe o temperatură de 30 de grade, când la București se înregistează cel puțin cu tot atâtea grade mai puțin.
Buenos Aires. Are o rezonanță sexy, sună a sfârșit de lume, a loc în care să te pierzi și apoi să te resetezi. Trebuie să recunosc că Buenos Aires (de unde poți lua feribotul spre Montevideo, aflat la câteva ore distanță), Cordoba, Mendoza, Salta, Jujuy, Cafayate, orașe în care am rămas cel puțin două zile, sună a aventură, a încrucișare de spadă, a backpacker fără fițe doar cu rucsacul în spate și opriri unde te taie capul și unde peisajul îți taie respirația. Nu vă voi prezenta frumusețile Argentinei. Voi aminti în treacăt doar despre artiștii care visează să devină asemenea lui Carlos Gardel, cel care – la 80 de ani de la moartea sa – rămâne cel mai emblematic cântăreț de tango, sau despre vinurile parfumate ale nordului, când autocarul pare că se prăvale în văile abrupte ale munților la fiecare curbă, despre deșertul alb și despre zona aridă pe care o ai de parcurs până la granița cu Chile.
Buget. Dacă pleci în Argentina și ai un ghid turistic gen Lonely Planet mai vechi de trei ani, poți să îl arunci la gunoi. Nu îți va folosi la absolut nimic. Sau dacă pe baza recomandărilor găsite în carte ți-ai făcut un buget pentru o vacanță de o lună sau două, atunci – la fața locului – vei avea surpriza neplăcută să constați că banii îți vor ajunge doar pentru trei-patru săptămâni. Comparativ, prețurile sunt duble, dacă nu chiar triple față de anii 2000 ani (25-30 de lei berea la litru într-o cârciumă modestă). Asado – celebra friptură de vită – costă 70 de lei cu garnitură, pentru că argentinienii nu o consumă decât gătită acasă, deci rămâne o mâncare națională exclusiv pentru străini. Vinul – unul bun – începe de la 40 de lei. Dacă vrei să călătorești, chiar cu buget redus, trebuie să știi că trenuri nu există, iar biletele de autocar sunt scumpe (pe drumuri cu o singură bandă, deci media de deplasare este de 50 kilometri pe oră, căci argentinienii nu s-au omorât cu autostrăzile). O cursă de 500 de kilometri (10-12 ore) costă 100 dolari – la noi costă sub 100 de lei. În plus, în orice magherniță rudimentară ai sta, dintr-un sat de munte, care îți oferă patru pereți ce nu au mai văzut varul de ani de zile, o noapte costă minimum 150 de lei.
Libertango. Am stabilit. Argentina e scumpă, turiștii străini sunt puțini, câțiva evrei, nemți și americani care ne-au spus direct: “Noi venim pentru că avem bani”. În ultima vreme, însă, pe fondul crizei economice care a început să își facă de cap (în iulie 2014, Argentina a intrat în incapacitate parțială de plată) și după ce peso s-a devalorizat, puterea de cumpărare a occidentalilor a crescut. Cât despre libertatea de exprimare, Argentina se mândrește cu cele mai multe librării pe cap de locuitor. Principalul cotidian Clarin – după ce ani de zile s-a situat împotriva guvernului – a cedat, vechii patroni au fost constrânși să vândă, iar publicația a lăsat-o mai moale cu criticile. Să nu mire pe nimeni faptul că pe străzile capitalei Buenos Aires nu veți întâlni mașini BMW sau Mercedes. Nemții au decis să nu producă în această țară, iar taxele de import sunt uriașe – efectul unei măsuri prin care Argentina își protejează economia de importuri. Nu v-aș recomanda să mergeți în Argentina în ianuarie-februarie, când toată țara e în concediu. Se evadează la mare, la munte, iar foarte puțini argentinieni pleacă dincolo de graniță. Sunt foarte patrioți. Așa că țara e cam aglomerată, dar Buenos Aires-ul e pustiu.
Peso. Dacă ești turist străin, nu poți schimba valută la bănci decât după ce treci printr-o mare birocrație, și doar o sumă infimă. Este recomandat să schimbi dolarii în peso la magazinele de papetărie sau în librării. Patronii vor fi bucuroși să îți cumpere dolarii deoarece băncile nu le permit să își țină economiile în valută.
Ca să eviți prețurile foarte mari, cel mai sigur este să te cazezi la un privat… o garsonieră în centru orașului Buenos Aires costă 40-50 de dolari pe noapte. Onest, nu merită să pierdeți mai mult de 5 nopți în Buenos Aires… o vizită în cartierul Boca, în bazar, Plaza de Mayo, în câteva bistrouri. Iar dacă găsiți un taximetrist bătrân, rugați-l să vă ducă la periferie unde, underground, cupluri trecute de 50 de ani dansează vechiul tango, cel adevărat, de la început de secol XIX, lipsit până și de influențele unui geniu precum Astor Piazolla.
Din Buenos Aires, ai alternative de plecare: spre Montevideo, Mar del Plata (un fel de Mamaia), avionul spre Patagonia, Tierra del Fuego sau autocarul de noapte pentru a străbate Argentina de la un ocean la celălalt, trecând prin țara vecină Chile cu destinația Peru. Am optat pentru ultima variantă.
Oamenii. La Buenos Aires, oamenii sunt îngrozitori, pentru că vorbesc spaniola cu un accent imposibil. Explicația unui provincial: ăștia din capitală și atunci când vorbesc țin să fie altfel. Oriunde întorci capul, vezi o femeie tatuată. Cele trecute de 40 de ani sunt extrem de îngrijite și adesea retușate cu bisturiul. Gabriel Tufarolo mi-a spus că în Argentina femeile nasc de tinere, iar după ce copiii ajung să se descurce singuri, se pregătesc pentru a-și trăi cât mai intens cea de-a doua parte a vieții.
Itinerariul argentinian nu a cuprins Patagonia, nici plajele prezentate pe Discovery Channel, paradisul de la Mar del Plata, aventuri în preerie, ci opriri în mici sate de vacanță, în orașe muncitorești și o incursiune în nordul muntos al țării.
Rosario. Un oraș de tranzit, cu aceeași Plaza de Armas în mijloc, și unde nu ai nevoie de rezervare. Găsești locuri în hosteluri, unde prețul variază în funcție de numărul colegilor de cameră, de la doi la opt. Din păcate, nu am avut alternativă și am găsit varianta a doua. O amintire: partida de poker jucată cu câțiva evrei și mărturia lor că se află într-o călătorie de șase luni pentru a se reface după stagiul militar obligatoriu din țara lor.
San Juan. Trebuie să rețineți un nume: Valle de la Luna, un deșert cu munți înalți și cer albastru din care răsare speriată o căprioară ori un iepure. Numele locului spune totul: aici se oglindește satelitul natural al Pământului.
Salta. Locul în care într-o dimineață am pierdut autobuzul spre Chile, astfel încât am fost nevoit să aștept alte 48 de ore până la următorul. Este poarta de intrare pentru nordul stâncos al Argentinei. De aici, autocarul face o adevărată echilibristică urcând pe drumuri săpate în stâncă, unde adesea se circulă pe o singură bandă… pe sute de kilometri. Mi-a amintit cumva de Piatra Neamț.
Cafayate. O localitate mică, extrem de populată, în mijlocul munților. Hostelurile sunt numeroase și pe alese. La terase se cântă până când se ridică și ultima pereche de pe scaun, nu există program. Se mănâncă pe stradă, în fața unei case unde o femeie în vârstă face pâini și plăcinte direct pe caldarâm. O zonă aridă în care te poți avânta închiriind biciclete la prețuri corecte. Seara, la unele terase se organizează un fel de discoteci de anii ‘90 de la noi. Oamenii interacționează ușor.
Jujuy. Aici fiecare gauchos crește câteva lame în curte. Iar cactușii uriași răsar de peste tot. Ca regulă generală: nu vă înghesuiți la restaurantele turistice din centrul orașelor. Pe străduțele lăturalnice veți întâlni mici restaurante, nu atât de luminoase sau perfect curate, dar cu mâncare la fel de bună, unde ies seara localnicii. Prețurile sunt la jumătate.
„Memoria del saqueo“. Întorcându-ne în urmă cu 15 ani… în acel moment, Argentina era deja supraîndatorată (100 de miliarde de dolari datorie publică), iar FMI a refuzat să mai ofere împrumuturi. Populația avea credite pe care nu mai putea să le plătească. Au fost ani în care miniștrii de Finanțe și președinții au susținut vânzarea unor companii de stat strategice pe sume derizorii. “Modelul neoliberal al președintelui Carlos Menem a fost inseparabil de fenomenul corupției. Nimeni nu a dus trădarea națională atât de departe cum a făcut-o el”, se spune în filmul “Memoria del saqueo” – “Memoria unui jaf”, care prezintă prăbușirea economică a Argentinei din 2001. Ca o consecință firească, la sfârșitul lui 2001, guvernul decide blocarea accesului populației la propriile economii bancare estimate la 70 miliarde dolari, țara nu se mai poate împrumuta de pe piețele externe și intră în incapacitate de plata. Oamenii ies în stradă, magazinele sunt devastate, se numără zilnic morți și răniți. Zilierii ajung să muncească pentru 2 dolari pe zi. Inflația crește, peso se devalorizează puternic și șomajul ajunge la peste 20%. Venirea la putere a lui Nestor Kirchner este sinonimă cu restructurarea datoriei, plata ei integrală care culminează cu ruperea, în 2006, a oricărei legături cu FMI. În următorii ani, Argentina a cunoscut o creștere economică puternică și sănătoasă.
În episodul următor, vom continua călătoria pe continentul sud-american în alte două țări: Chile și Peru.
