Teodor Baconschi, diplomat și doctor în antropologie religioasă, consideră că Bisericile ar trebui să dezvolte o pastorală a homosexualității, nemaifiind adecvate ”condamnările morale sumare”. În acest sens, consideră că legalizarea parteneriatului civil este o formulă de compromis ”acceptabilă”.
Rl: În primul rând, aș vrea să vă întreb de ce credeți că s-a dezvoltat atât de mult această temă de dezbatere acum și de ce credeți că a apărut această inițiativă? Era necesară o astfel de discuție în spațiul public sau este o falsă temă?
Orice temă de discuție are importanța ei, deși dinamica fiecăreia poate devia spre irațional, așa cum vedem și în cazul pe care-l discutăm. De vreme ce s-a ivit pe agenda publică, tema ”familiei” are dreptul de a primi răspunsuri (inevitabil diverse, adesea conflictuale). În democrație, necesară e negocierea celui mai mic numitor comun, pentru a evita polarizările radicale. Dacă negocierea eșuează, pentru că ne lipsește arta dialogului, obținem ”terorismul” ideologic, contrapunerea vehementă, maniheismul simplificator. Sper ca toate opiniile despre familie să fie până la urmă acomodate într-o formulă de compromis rezonabil. Altminteri, în loc să contribuim la pacea socială, completăm lista fracturilor colective, devenind și caraghioși.
”Asistăm, ca dovadă a imaturității nostre colective, la schimburi de etichete infamante: ”poponari” versus ”pupători de moaște”. La nivelul acesta de reducție caricaturală și demonizare a celuilalt, nu ne putem aștepta decât la o escaladare păguboasă a discuției.”, Teodor Baconschi, doctor în antropologie religioasă
Rl: Familia tradițională este în pericol? Dacă da, care sunt amenințările cu care se confruntă?
Cred că tocmai intuiția acestui ”pericol” a dus la popularitatea subiectului. Da, familia așa cum o știam e în plină mutație, ca urmare a unor evoluții mentale, culturale, socio-economice tipice pentru modernitatea târzie. Familia nucleară, cum spun antropologii, e subminată de rata sporită a divorțurilor, de recompunerea fragilă a cuplurilor dezmembrate, de emigrația economică, dar și sub acțiunea altor factori erodanți, de la alcoolism, până la violența domestică, și de la frica de a întemeia o familie înainte de obținerea dificilă a siguranței veniturilor, până la consumismul și hedonismul care-i determină pe potențialii părinți amânarea acestei responsabilități.
Rl: Este bine/necesar să definim familia în Constituție ca fiind întemeiată prin căsătoria unui bărbat cu o femeie? Apreciați că, prin această redefinire, familia de tip tradițional este în siguranță? Sunt tipuri de famillie scoase în afara discuției? S-a vorbit despre familia extinsă, familia monoparentală, dar și despre cuplurile LGBT, care ar fi afectate în mod negativ de această inițiativă.
Conflictul cultural dintre semnatarii Coaliției pentru Familie și oponenții ei tinde să amalgameze și teme adiacente, pe fondul unei ciocniri dramatizate dintre progresism și tradiționalismul etic. Presupun că, de fapt, ”familia” e doar turnesolul unor tensiuni deja acumulate, care-și găsesc astfel un eșapatoar simbolic. Evident că familia tradițională nu e ”salvată” prin simpla (de fapt deloc simpla) modificare limbajului constituțional. Aminteam adineaori că există cauze obiective, active și insidioase care periclitează deja țesutul familial ”clasic”. Nu avem o democrație serenă, pentru că nu avem o clasă de mijloc solidă. S-a adâncit contrastul sat-oraș, au crescut discrepanțele de venit, iar viața profesională a părinților (sau a potențialilor părinți) e sufocată de birocrație, fiscalitate și paternalism administrativ. Față de tabloul acestor dificultăți, tema cuplurilor LGBT pare o pată de culoare exotică, subsidiară. Să fim onești: există printre semnatarii petiției CPF și creștini nepracticanți sau agnostici, așa cum și ”de partea cealaltă” există creștini liberali, care văd în legalizarea contractului civil între persoane de același sex o ”evoluție” pro-occidentală binevenită. Pentru unii, societatea e amenințată de occidentalizarea (sau ”globalizarea”) prea rapidă, pentru alții, ea e subminată tocmai de inerția unui conservatorism formal, de autoprotecție fără imaginație și curaj al schimbării.
Rl: Făceați apel la dialog, într-un text de opinie, publicat în ”Dilema Veche”. Care credeți că ar putea fi compromisul dintre cele două tabere, pentru ca acest conflict să se dezamorseze?
În democrația funcțională, trebuie să evităm deopotrivă ”tirania majorității” (în fond, majoritatea se poate oricând înșela), cât și insurecția victimizantă a unor minorități hiper-active. Depenalizarea homosexualității e deja un drept câștigat: niciun homosexual nu e de fapt discriminat în România europeană. Deocamdată, nu văd nici un cadru de negociere formală, cu excepția unor emisiuni media accidentale și prezentate tabloid, nici soluții de compromis. Asistăm, ca dovadă a imaturității nostre colective, la schimburi de etichete infamante: ”poponari” versus ”pupători de moaște”. La nivelul acesta de reducție caricaturală și demonizare a celuilalt, nu ne putem aștepta decât la o escaladare păguboasă a discuției. Și la înlocuirea dialogului printr-un ping-pong de clișee stupide. Firește că avem nevoie de puțin recul (auto)critic, de civilitate și argumente raționale, de moderație și răbdare tactică: mi-e teamă că tocmai aceste ingrediente lipsesc de ambele părți.
Rl: Ce părere aveți despre legalizarea parteneriatelor civile – ar reprezenta ele o amenințare la modelul tradițional de familie?
Cred că legalizarea parteneriatului civil e o formulă de compromis acceptabilă. Vorbim de politica statului, nu de Biserici și confesiuni, care vor continua să privească homosexualitatea ca pe un păcat. Cred că, în secolul XXI, Bisericile trebuie să dezvolte o pastorală a homosexualității: nu mai sunt adecvate condamnările morale sumare, e nevoie de dialog cu toate persoanele care, din nevoie lăuntrică, sau dificultate socială obiectivă, au nevoie de soluții, nu de anateme. Mă opun, cu titlu personal, adoptării de copii în cuplurile homosexuale. Socializarea corectă a minorilor implică funcția complementară a tatălui și a mamei, în iubire și responsabilitate față de viitorul adult. Orice confuzie sau relativizare a acestor roluri fundamentale nu poate fi decât în detrimentul copilului, expunându-l la tulburări afective și la posibile abuzuri complet inacceptabile.