Robert D. Kaplan s-a simțit cu adevărat ziarist în 1981, când a ajuns la București cu o cursă dinspre Israel, unde și-a petrecut mai mulți ani în armată. Născut în Statele Unite în 1952, Kaplan este unul dintre cei mai cunoscuți specialiști americani în politică internațională. A scris articole din cele mai diverse colțuri ale lumii și este cunoscut pentru cărțile sale de călătorie.
În ultimul său volum, care tocmai a apărut în SUA, “În umbra Europei”, și care se află în curs de apariție în limba română la Editura Humanitas, Kaplan povestește că la București a “învățat” să fie jurnalist: “Nu dintr-odată, nu mereu intenționat și nu complet conștient, căci Bucureștiul anului 1981 nu te marca doar la prima vedere, ci și în retrospectivă, pe măsura trecerii anilor”. În România, spre deosebire de Orientul Mijlociu, Kaplan a fost primit imediat și cu interes de diplomații străini acreditați aici. “Trecusem brusc de la un nimeni în aglomerata lume jurnalistică din Ierusalim la o persoană cu un complet alt statut doar apărând în acest loc izolat al Războiului Rece”, relatează scriitorul american schimbarea sa de statut. Pentru el, “România era Războiul Rece, conflictul major al epocii”.
În călătoriile succesive pe care le face în România, Kaplan înțelege că, “la fel cum un escroc avea o șansă mai mare decât un om cinstit să supraviețuiască Holocaustului, românii au suportat anii regimului Ceaușescu corupând întreg sistemul”. Ipoteza scriitorului american este că în anii ’80 România era “un rezultat al geografiei sale”. La fel este și astăzi, numai că atunci Kaplan combina această variabilă cu “elementul distinctiv de latinitate al României în Estul Europei”, care ar fi permis “izolarea psihologică” a țării și de aici s-ar fi născut “o formă specială de comunism, aproape nord-coreean”.
În cele aproape 200 de pagini ale volumului “În umbra Europei”, Kaplan descrie călătoriile sale prin România anilor ’80, vorbind apoi despre revenirea sa, 30 de ani mai târziu. Odată cu drumurile lui, printre personaje și peisaje, sunt strecurate explicații istorice și constatări personale. De la “brutalitatea banală” a lui Gheorghiu-Dej la “comunismul liberal” de sub Ion Iliescu și apoi la “magia ortodoxiei”, care îi asigură țării “supraviețuirea”, România e ca un “laborator liniștit, dar intens pentru contemplarea problemei rusești”.
“Mare, neliberală și aproape”
Analist de politică externă de orientare neoconservatoare, Kaplan avertizează că deși Pactul de la Varșovia a murit, Rusia este încă “mare, neliberală și aproape”, iar “oficialitățile de la Washington se comportă ca și cum ar avea mai puține interese în această chestiune decât autoritățile de la Kremlin”. Viitorul de lângă noi nu e deloc optimist, în viziunea scriitorului american, care totuși n-ar vrea să facă o profeție: “Cu Europa aflată în acest moment într-un așa haos economic, cu Germania în ascensiune și cu Rusia revenind la normalul său autocratic și militarist, ar fi tentantă previziunea că Europa își va regăsi, pur și simplu, demonii și va reveni la forma sa identitară neunificată, amenințând încă o dată cu coaliții rivale și conflicte, așa cum s-a întâmplat de-a lungul sângerosului ei trecut”. Dacă UE se destramă, adaugă Kaplan, câteva pagini mai departe, “nu rămân decât naționalismul etnic exclusivist, o putere germană nestrunită și demența ideologiilor”, în vreme ce Rusia “reprezintă acum o amenințare nu numai pentru că este pur și simplu Rusia, ci și pentru că imperiul neo-țarist bazat pe gaze naturale al lui Putin a redus geopolitica la factorul etnic, în care o parte câștigă numai în situația în care cealaltă pierde”.
Scriitorul american nu încetează să se mire că, spre deosebire de Occident, unde intelectualii au avut tendința să se plaseze mai spre stânga, să fie mai cosmopoliți și să apere drepturile omului, în România pe parcursul ultimelor două secole intelectualii “au dovedit într-un număr mare de cazuri predispoziția de a ocupa spațiul ideologic de dreapta”. Mihai Eminescu, “poetul național”, care “respingea străinii”, și Mircea Eliade, “filosoful religiilor profund eclectic”, sunt exemple elocvente ale acestei tendințe; în schimb, compozitorul George Enescu și “îngrijorarea sa umanistă pentru evrei și țigani” plus Eugen Ionescu și “groaza” sa dovedită față de ascensiunea Gărzii de Fier – un fel de Al Qaeda în explicațiile lui Kaplan – sunt “antiteza”.
Perioada României fasciste este descrisă cu mare grijă pentru detalii: astfel mareșalul Antonescu “a fost una dintre personalitățile cele mai ambivalente ale Holocaustului”, care avea curajul să-l contrazică pe Fuhrer și a “orchestrat direct prin înfometare deliberată” moartea a aproximativ 300.000 de evrei în nordul Bucovinei, Basarabia și Transnistria. În România “propriu-zisă”, însă, adică în Moldova, Țara Românească și sudul Transilvaniei, Antonescu a salvat până la 375.000 de evrei de la măcel intern și de la a fi transportați spre lagărele morții din Polonia. După răsturnarea lui Antonescu prin lovitura de stat de la 23 august 1944, care a avut loc “tocmai când Armata Roșie intra triumfătoare în România”, românii au întors armele în război. Kaplan reamintește în acest context că “România a contribuit cu mai multe trupe – 538.000 – la efortul militar al Aliaților decât orice altă țară în afară de URSS, Marea Britanie și SUA”.
Scriitorul american argumentează că atitudinea României în timpul războiului “a fost legată de imposibila sa poziție geografică, în special după München, când Chamberlain (premierul britanic din perioada 1937-1940) a abandonat Europa Centrală în mâinile Germaniei”. Unele variabile s-au schimbat între timp, dar complicata poziție geografică dă în continuare bătăi de cap României.
Kaplan încearcă să înțeleagă această țară “periferică” și “săracă” dincolo de realpolitik, stând de vorbă cu mulți oameni, contemplând vechi icoane bizantine, străbătând sute și sute de kilometri, citind sute și sute de pagini despre istoria încâlcită a României, pentru ca în final să mărturisească felul în care s-a lăsta impresionat: “La fiecare călătorie mi se rupe inima la vederea acestui peisaj valah”.
