La mai mult de 22 de ani după încheierea conflictului care a costat fosta Uniune Sovietică vieţile a peste 14.000 de soldaţi, o serie de protocoale ale şedinţelor conducătorilor politici şi militari ai URSS arată disperarea crescândă a acestora în faţa unui război care devenise imposibil de câştigat.
Încă din octombrie 1985, secretarul general al Partidului Comunist al URSS, Mihail Gorbaciov, şi-a expus planul de retragere a trupelor sovietice din Afganistan; până în februarie 1988, când Gorbaciov a anunţat oficial retragerea Armatei a 40-a,în cadrul Biroului Politic al Comitetului Central al partidului au avut loc dezbateri aprinse în această privinţă.
Majoritatea protocoalelor acestor şedinţe nu au fost făcute publice până acum, când săptămânalul Der Spiegel a dezvăluit câteva pasaje, extrase din protocoalele unor şedinţe care au avut loc între ianuarie şi iunie 1987. În acestea, conducătorii Uniunii Sovietice discută cu cuvinte clare şi adeseori dure atât despre propriile greşeli, cât şi despre necesitatea unei retrageri cât mai rapide şi aproape necondiţionale. Nici unul dintre liderii URSS nu îşi face iluzii că războiul din Afganistan ar fi fost altceva decât un eşec total al forţelor militare sovietice.
„N-am rezolvat nici o problemă”
Primul dintre oamenii politici citaţi în Der Spiegel, ministrul de Externe Eduard Şevardnadze, este de părere că războiul nu a făcut decât să destrame părerea bună pe care afganii o aveau despre ruşi, şi să ducă la risipirea unor sume uriaşe de bani: „Din prietenia pentru poporul sovietic, care a existat timp de zeci de ani în Afganistan, n-a mai rămas aproape nimic. Au murit foarte mulţi oameni, şi nu toţi erau bandiţi. N-am rezolvat nici una dintre problemele locuitorilor, ba de fapt chiar am luptat împotriva lor. Că am intrat în Afganistan fără să avem nici cea mai mică idee despre psihologia oamenilor şi situaţia reală din ţară, acesta este un fapt… Pentru toate astea cheltuim anual un miliard de ruble. Este o sumă enormă. Şi acum trebuie să mai calculăm odată cât ne costă Afganistanul. Nikolai Ivanovici (prim-ministrul Rîjkov) nu are nici un fel de date. Statele Unite spun că războiul ne-ar costa două miliarde pe an, japonezii vorbesc despre trei miliarde”.
Prim-ministrul Nikolai Rîjkov este de aceeaşi părere – şi atrage atenţia asupra faptului că războiul nu avea nici o susţinere în popor: „Eduard Ambrozievici (Şevard-nadze) ne-a oferit o imagine realistă. Informaţiile anterioare nu erau obiective… Trebuie să facem tot ce putem ca să plecăm de acolo în următorii doi ani. Mai bine plătim cu bani, cu kerozină, dar nu cu vieţile oamenilor noştri. Poporul nu înţelege ce căutăm acolo. De ce suntem deja de şapte ani acolo. Să le dăm afganilor arme, muniţie. Să se lupte ei, dacă vor”.
Şi preşedintele prezidiului Sovietului Suprem Andrei Gromîko susţine o retragere rapidă – afirmând totodată că cheia conflictului se află la Washington: „Trebuie să facem tot ce putem ca să plecăm de-acolo. Dar ce se va întâmpla atunci cu (preşedintele afgan) Nadjibullah? Nu cred că problema Afganistanului va fi rezolvată la Islamabad. Va fi rezolvată la Washington. Trebuie să discutăm cu americanii şi să vorbim cu ei despre linia Durand (graniţa controversată dintre Afganistan şi Pakistan). Şi cu India trebuie să rămânem în contact. Cu China n-o să rezolvăm nimic aici”.
Armata, sătulă de război
Nici reprezentanţii armatei sovietice în Biroul Politic nu se arată mai optimişti. Astfel, ministrul Apărării mareşalul Serghei Sokolov se plânge atât de costurile crescute ale războiului cât şi de ineficienţa ajutorului economic, ajuns în mare parte în buzunarele liderilor afgani: „Situaţia militară s-a înrăutăţit. Garnizoanele noastre sunt atacate de două ori mai des acum, din sate. Din punct de vedere militar, un asemenea război nu poate fi câştigat. Armata afgană ne costă 3,5 miliarde de ruble. şi încă o dată 1,5 miliarde în acest an. Armata a 40-a a noastră a pierdut în 1986 deja 1.280 de oameni. Şi trebuie să rezolvăm şi treaba cu ajutorul economic. Ne cer de trei ori mai mult decât au nevoie. În 1981 le-am dat ajutoare de 100 de milioane. Şi totul a rămas sus, la vârf. În sate nu e nici benzină, nici chibrite, absolut nimic”.
Şeful departamentului pentru Afganistan din ministerul Apărării, Valentin Varennikov, îl susţine pe Sokolov, adăugând că investiţiile în armata afgană nu au adus nici un rezultat, aceasta aflându-se într-o stare deplorabilă: „Pierdem acum de două ori mai multe avioane. Din 440 de trupe de cercetaşi am pierdut 280. Livrările sovietice de arme au ajuns la un miliard de ruble pe an. Starea armatei afgane nu îi permite nici o acţiune independentă. În fiecare lună dezertează până la 1.000 de oameni, printre care şi ofiţeri. Grupe de mărimea unui batalion întreg trec pur şi simplu de partea cealaltă”.
Decizia a fost luată de Gorbaciov
Conducătorul statului, Mihail Gorbaciov, se arată totodată înfuriat de manevrele preşedintelui afgan şi dispus la orice compromis cu Statele Unite – atât timp cât acesta ar fi dus la finalizarea retragerii. El nu exclude nici plata unei sume de bani către oficialii pakistanezi, susţinători ai insurgenţilor afghani: „Dacă ne pierdem nervii acum şi ne grăbim, regimul va cădea imediat. Cadrele afghane sunt deja în panică. Nadjibullah a zis că Gorbaciov i-ar fi promis să mai trimită încă 500.000 de oameni în Afganistan. Ăsta a fost bineînţeles un bluf, o reacţie a lui Nadjibullah la această panică… Nadjibullah nu e un om simplu, nu e aşa cum ni l-am imaginat.
Are contacte într-o grămadă de cercuri, şi adeseori nu ştim absolut nimic despre asta; adică, se comportă în maniera afgană… Nu ne putem permite să excludem America din orice fel de acord, ba poate va trebui să facem unul cu ea. Şi pakistanezilor trebuie să le dăm de înţeles că nu pot să facă nimic peste capul Uniunii Sovietice. Poate că ar trebui să îl invităm pe (preşedintele pakistanez) Zia-ul-Haq la Taşkent, la o întâlnire cu mine, şi poate chiar să-i plătim ceva? Avem nevoie de flexibilitate şi spaţiu de manevră. Negocierile nu au voie să eşueze. Poate că va trebui să facem nişte concesii în privinţa duratei retragerii noastre”.
Războiul de 9 ani
Pentru Uniunea Sovietică, războiul s-a încheiat pe 15 februarie 1989, o dată cu plecarea ultimilor soldaţi ai săi din Afganistan. Pe lângă cei peste 100.000 de combatanţi care au murit în cadrul luptelor sau ca urmare a acestora, între unul şi două milioane de civili şi-au pierdut viaţa. Pentru Afganistan, retragerea trupelor sovietice nu a însemnat totodată venirea păcii, ci începutul unui lung
şi dureros război civil – care nu s-a încheiat cu adevărat nici până astăzi.
