28.4 C
București
duminică, 14 iulie 2024
AcasăLifestyleFoodOmul care a repus masca pe chipul satului românesc

Omul care a repus masca pe chipul satului românesc

Ai nevoie de curaj ca să redescoperi tradiţiile pierdute. Şi tot cutezanţa stă la baza ideii de a deveni tu însuţi meşter popular. Apoi să participi, cu lucrările tale, la expoziţii din ţară şi străinătate. Vă prezint un personaj curajos, pe gălăţeanul Paul Buţa. Omul şi măştile lui.

Poftim de-l vezi pe „gură-cască“, „hlizitul“, „afurisitul“, „cărpănosul“, „beţivul“, „zgârcitul“. Zice noua mea cunoştinţă că acestea nu sunt denumirile pe care el le-a dat măştilor pe care le confecţionează. Fiecare definiţie aparţine „măriei-sale, ţăranul român“. Cu vorba domoală şi chipul deschis către dialog, aşa îl aflu pe actorul de comedie Paul Buţa, îmbrăcat de data asta în straie populare. Pe care îl puteţi vedea, la el în oraş, pe scena Teatrului Muzical „Nae Leonard“, în spectacole precum „Curs de fantomodele“, „Săracu’ Gică“, „Firfirică“. Dar tot la oameni şi la viaţa lor ajunge, spunând că tocmai vieţuirea de zi cu zi inspiră arta scenică. La fel cum şi măştile, care coboară din veacuri, au însoţit bucuriile şi necazurile acestui pământ. „Bătrânii noştri spuneau despre măşti că sunt demoni“. Teatrul arhaic, cel de pe uliţele satelor, a dat măştilor puterea de a vorbi despre viaţa comunităţii: „Măştile sunt personaje ale teatrului popular, care îşi făceau apariţia la sărbătorile de peste an, dar şi la marile evenimente din viaţa omului, de la naştere până la înmormântare“.

Alungarea duhurilor rele

Mai aveau însă măştile şi o altă menire, aceea de a alunga duhurile rele care ameninţau satul. Tocmai de aceea erau făcute în aşa fel, cu chipul cât mai pocit, încât „să fie mult mai urâte în comparaţie cu demonii“. Atunci, demult, „în vremurile precreştine“, lumea se ferea până şi de aceste măşti, fără a le păstra de la un an la altul. Cel care îmi povesteşte acum toate lucrurile astea se referă, în continuare, la un ritual al distrugerii măştii, despre care i-au vorbit ţăranii din satul gălăţean Lungoci.

După ce-şi trăise menirea, “arătarea“ era scoasă din sat de mai mulţi oameni şi trecută peste o apă. Sătenii o loveau cu ghioagele, o “ghiogăreau“, cum se exprimă interlocutorul meu. Apoi dădeau foc acelui chip hâd. Bătrânii spuneau că aşa ceva nu trebuia păstrat, după ce trecuse printr-un ritual de alungare a spiritelor, pentru că „pocitania“ însăşi ar fi atras răul. Altă mască se făcea în anul următor. Pentru viitoarele sărbători.

Atelierul din balcon

Şi uite aşa ambiţia gălăţeanului nostru de a susţine că şi judeţul unde trăieşte are obiceiurile sale. Deşi, remarcă el, etnografii nu dădeau, cândva, acestui loc şanse prea mari de a-şi înscrie numele la loc de cinste pe harta tradiţiilor populare ale României. Masca trăia, ce-i drept, încă de la mijlocul anilor ’80, mai degrabă în amintirile localnicilor. Stai de vorbă cu lumea satului, afli nu numai povestea, dar şi cum se confecţionează aceste minunăţii destinate vechilor ritualuri. Şi se apucă actorul, în anul 1988, la bloc, în casa lui, în balcon, să confecţioneze cea dintâi “înfăţişare“ a vechilor credinţe, după cum îi spuseseră bătrânii că se făcea. „Ca să revigorez acest obicei“, vine imediat explicaţia. Dar nu neapărat în sensul resuscitării acelei operaţiuni de alungare a spiritelor rele, cât mai ales pentru a se vedea în Galaţi şi locul cu rădăcini adânci în credinţele populare, în tradiţie.

Masca “spune“ adevăruri incomode

După felul în care arată sufletul omenesc, caracterul, la fel şi masca exprimă în special defectele. Era şi un mod al teatrului popular, în satul de demult, de a trage de urechi pe cei din comunitate care încălcau regulile nescrise ale bunei-cuviinţe. “Oamenii făceau astfel haz de necaz“. Când te apuci de treabă, să confecţionezi obiectul acesta, doar la prima vedere uşor de făcut, ai nevoie de blană de oaie sau de capră, coarne de vită, boabe de fasole şi foile acelea care înfăşoară porumbul, pănuşi, cum li se spune. Din pănuşi faci scheletul, care apoi va fi îmbrăcat în blană. Boabele de fasole sunt pe post de dinţi. Adaugi coarnele, pentru ca “frumuseţea“ să aibă toate şansele de-a alunga spiritele rele. Sunt tot felul de alte operaţiuni, până când capătă propria-i viaţă. Mult mai lungă, de data asta, pentru că azi nu-i mai dă nimeni foc. Ba chiar poate fi pusă pe perete, acasă. Teama de duhuri nu pare să fi supravieţuit până în zilele noastre. “Masca este văzută acum mai degrabă ca un element al distracţiei“.

Prima expoziţie

Vine vorba despre ideea de a deschide orizonturi care păreau de neatins, iar Paul Buţa îşi aminteşte de prima lui expoziţie, la Tecuci, în 1992, arătând oamenilor rodul muncii sale. Măştile realizate după tipicul Galaţiului. De atunci, odată cu aprecierile şi încurajările primite, nu s-a mai oprit. Creaţiile sale trec, mai târziu, graniţa României, ajungând până la Carnavalul de la Veneţia, dar şi la Paris. Rememorează cu plăcere ce s-a întâmplat în capitala Franţei, unde o echipă de la o televiziune locală îl filmează pe meşter cum confecţionează masca, de la primul până la ultimul element. Francezii l-au întrebat, după aceea, dacă doreşte, cu titlul de drept de autor, o compensaţie materială. „Le-am spus că unica mea pretenţie este ca acel film să prezinte, cu majuscule, numele României“. 

Muzeu dedicat copiilor

Aud de la personajul meu şi felul în care se raportează la tânăra generaţie. Despre care spune că poate fi atrasă, prin modalităţi practice, către tradiţiile populare. “Copiilor trebuie să li se ofere alternativa la manual“. Acest gând stă la temelia “Casei tradiţionale“ din satul Şiviţa, comuna Tuluceşti, unde Paul Buţa amenajează un muzeu dedicat obiceiurilor din sudul Moldovei. Dar nu un muzeu unde ajungi ca să ai de unde pleca, ci locul în care înveţi ceva. Pentru acest scop sunt amenajate câteva ateliere, precum cele de olărit şi de prelucrare a lemnului. Grupuri de copii, organizate, de la şcolile din Galaţi, vin astfel la „Vatra cu dor“, din 2006, de când acest loc şi-a făcut apariţia în viaţa etnografică a Galaţiului.

„Tocmai în asta stă frumuseţea vieţii“

La final, schimbăm câteva păreri tot despre curaj. Sau mai bine spus despre lipsa acestei calităţi, în ceea ce priveşte autorităţile statului,referitor la susţinerea tradiţiilor populare, a meşteşugurilor. „Nu avem curaj să fim patrioţi. Ar trebui să existe un plan naţional prin care tradiţiile româneşti să fie revigorate, încurajate“. Dar nu pesimismul caracterizează acest dialog. „Sunt optimist, pentru că avem încă generaţii care preţuiesc valorile culturii tradiţionale“.

Oameni care, la fel ca şi cel prezentat acum, găsesc voinţa în ei înşişi atunci când au un plan şi îl duc până la capăt. „Tocmai în asta stă frumuseţea vieţii“.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă