Undeva in Tara Zarandului, pe Valea Ciunganilor, intre balarii si tufisuri, napadita de muschi, paianjeni si povesti batranesti, sade o ruina a ceea ce a fost odata moara mandra a unui mot, fugit de pe mosiile grofilor si devenit hot la drumul mare. Dupa ani de pribegie prin padurile Muntilor Zarandului, legendarul talhar Mantu nu a apucat sa se aseze la casa lui, dar traia din jafuri si exploatarea morii care mai sta si acum ca marturie a unor evenimente petrecute cu aproape 200 de ani in urma si care se pierd in ceata timpului.
Doar povestile batranesti, transmise din tata-n fiu, salveaza in memorie o parte din faptele de pe acea vreme si le mai dau o unda de farmec de basm. Moara este situata la doi kilometri mai sus de satul hunedorean Ciungani. Se spune ca Mantu Haiducul nu a vrut sa o aseze mai aproape de sat, pentru ca nu avea incredere in oameni. In viata sa de pribeag prin padurile Tarii Zarandului, fusese tradat de mai multe ori chiar de oameni din ceata lui, asa ca nu mai avea deloc incredere in nimeni.
“Bunicul meu imi povestea ca, ori de cate ori trecea seara, pe drum, pe langa moara, in primii ani dupa ce s-o asezat pa valea asta, Mantu pandea de la fereastra, ca sa vada daca nu cumva vin jandarii (potera) ca sa-l “intrebe de sanatate”, sau sa nu fi fost careva sa vina sa-i ieie galbenii. O avut o oala-ntreaga de aur stransa de cand o fost lotru. Odata, cand pandea el ase, mosu' meu, copil p-atuncea, o intrat pa usa. Mantu s-o-ntors cu pusca cata el, c-avea pusca aproape. Mosu meu o luat-o la fuga dup-aia cat o putut de tare si ani buni n-o mai trecut pe langa mora lotrilor”, spune Ioan Mates, ajuns acum aproape de 80 de ani, precizand ca “mosu” era, de fapt, strabunicul sau, nicidecum bunicul, asa cum am fost aproape convinsi la inceputul discutiei.
Ruina dintre balarii
Din mandra gospodarie a haiducului nu a mai ramas decat o parte din moara. O cladire de lemn ce abia se mai tine. Cateva grinzi aproape putrezite sustin acoperisul gaurit, ale carui tigle stau sa cada la cea mai mica adiere de vant. Pe o latura a incaperii a ramas bine fixata, dar mancata de rugina, roata dintata a morii. In rest, incaperea e plina doar de buruienile care au crescut in locul podelelor putrezite. Aici a fost locul unde s-a retras Mantu, cel mai renumit hot de pe valea Muresului si Crisului Alb. Ceata lui a bagat groaza de nenumarate ori atat in comercianti, cat si in taranii de pe valea celor doua rauri.
Hot, morar si birtas
Dupa cum povestesc batranii, legende auzite de ei de la bunici, Mantu nu era nici pe departe un haiduc din acela bun care ia de la bogati si da la saraci. El era un hot la drumul mare, care atinea calea oamenilor, fie ca erau negustori bogati ori tarani prapaditi care si-au vandut vita in targ si mergeau spre casa cu banii castigati.
Banda lui Mantu actiona pe Valea Crisului Alb, atinand calea negustorilor si bancherilor care transportau aurul scos din minele de la Ruda sau Caraci si pe Valea Muresului. El cunostea perfect drumurile care treceau prin Muntii Zarandului. De altfel, legenda povesteste despre Mantu ca a fost candva un taran de undeva, de prin partile Bucesului, care s-a casatorit pe Valea Muresului, la Ilia. Nu s-a prea inteles cu socrii, oameni muncitori si la locul lor, care lucrau o bucata de pamant luata “in parte” de la un nobil maghiar.
Satul de munca si regulile impuse la casa nevestei, Mantu a ales calea codrului, impreuna cu inca trei feciori din sat. Noaptea, umblau pe cararile stiute numai de ei si pradau trecatorii sau gospodariile mai instarite. Cu banii adunati din furtisaguri marunte, el a cumparat o casa undeva pe un drum care trecea de la Ilia peste deal spre Brad, prin Visca. Acolo a deschis un birt. Si-a luat nevasta din Ilia.
In crasma, Mantu afla de la trecatori informatii despre transporturile de aur de la mina Caraci spre Arad si putea sa planuiasca mai bine atacul asupra convoiului. Zeci de transporturi au cazut in mana lui Mantu. Pentru ca voia sa-si investeasca castigul in ceva folositor, el a construit si Moara Lotrului, undeva mai sus de Ciungani, tot pe un drum care trecea dinspre Vata spre Valea Muresului peste crestele muntilor. Aici, pe langa macinatul “bucatelor” care nu se prea fac in zona de munte, era loc de taina pentru ceata de hoti.
Aurul imparatiei, piaza-rea pentru ceata de hoti
Batranii povestesc ca Mantu a fost de mai multe ori prins de jandarmi, dar a reusit, in mod miraculos, sa scape de fiecare data. El nu era iubit decat de oamenii din ceata de hoti cu care impartea foarte corect prada, pentru ca nu ierta pe nimeni, iar taranii din satele unde actiona “ii purtau sambetele” si colaborau cu autoritatile sa-l prinda. Daca nu putea sa se faca iubit, Mantu a reusit sa se faca foarte temut. Multi dintre cei care nu colaborau cu el erau aspru pedepsiti. Un taran din Visca a incercat sa-l vanda. Mantu a aflat din timp si i-a omorat omului atat nevasta, cat si fiica, dupa ce inainte le-a siluit.
Dupa ce o astfel de poveste a facut inconjurul Muntilor Zarandului, nimeni nu mai avea curajul sa se puna rau cu haiducul. Totusi, Mantu a facut o mare greseala, din lacomie. A vrut sa atace un transport de aur care trebuia sa ajunga la Viena. Le-a atinut calea celor care carau metalul pretios, pe drumul care duce de la Halmagiu la Gurahont, intr-o padure mlastinoasa. A reusit sa puna mana pe prada si sa fuga cu ea. Dupa obicei, a depozitat aurul la moara din Ciungani.
Vestea jafului a ajuns la Viena, iar imparatul, personal, a dat ordin ca talharul sa fie prins si aurul recuperat. Insusi seful jandarmilor a participat la actiunea de prindere a haiducului. Prin oamenii pe care-i avea la Arad, Mantu a aflat despre actiune si a reusit sa ascunda aurul, astfel incat atunci cand l-au prins la carciuma de la Visca oamenii imparatului nu au gasit asupra sa nimic compromitator. Au scotocit si la moara, dar nici aici nu au gasit nimic, iar Mantu a fost eliberat din temnita dupa cateva zile, pentru ca nu a putut fi condamnat.
Dupa cateva luni, iscoadele talharului au aflat ca se organizeaza un nou transport de aur la Viena. De data aceasta, convoiul urma sa treaca de la Brad spre Deva, prin Baita, si de aici sa urmeze cursul Muresului spre Arad. Mantu i-a asteptat la Craciunesti, dar, din motive necunoscute, nu a atacat convoiul, ci l-a insotit, discret, pana dupa Savarsin. Acolo a incercat sa atace si sa fure aurul. A reusit, cu toate ca trei dintre camarazii sai au fost raniti si apoi luati prizonieri. Paradoxal, toti trei au murit in temnita din Cetatea Aradului, inainte sa vorbeasca ceva despre Mantu. Moartea lor avea, insa, sa-i fie fatala si capului bandei.
Victima zvonurilor si propriei lacomii
Generalul Prohaska, seful Jandarmeriei, si-a jurat sa-l prinda pe cel care teroriza principalele doua cai comerciale din partea de vest a Transilvaniei. A lansat, printre oamenii din satele de pe Valea Muresului si Crisului Alb, zvonul ca cei trei talhari care au murit in temnita de la Arad au fost asasinati de oameni platiti de Mantu, sa nu-l parasca.
Cum satenii ii erau ostili, din cauza lacomiei si brutalitatii lui, Mantu nu prea avea unde sa se ascunda si cine sa-l apere. Fiul unuia dintre ortacii sai omorati in temnita a jurat sa se razbune. A intrat in ceata de talhari, castigand repede increderea sefului. A reusit sa strecoare in mintea celorlalti din ceata ca Mantu ii fura si nu imparte cinstit prada.
Intr-o noapte, in timp ce organizau un atac asupra unor negustori de grau care urcau pe Mures spre Deva, oamenii lui Mantu s-au rasculat impotriva propriului sef si au incercat sa-l omoare. Unul dintre ei a tradat insa, iar haiducul a reusit sa scape si sa se refugieze la moara de la Ciungani. De aici l-au ridicat jandarmii, chemati chiar de oamenii din propria banda, care au obtinut astfel clementa de la imparat.
Batranii nu termina niciodata povestea talharului Mantu, pentru ca nimeni nu stie cum a sfarsit acesta. Unii spun c-ar fi scapat si de aceasta data si ca ar fi murit de batranete undeva in Ungaria, altii ca ar fi murit, dupa 10 ani, in inchisoare, iar cea de-a treia varianta spune ca talharul a fost executat la o singura zi dupa capturare.
