Locuitorii unui sat din Muntii Poiana Rusca (judetul Hunedoara) au toate sansele de a fi declarati eroi ai tranzitiei. De la Revolutie incoace, din localitatea Vadu Dobrii mai raman doar batranii chinuiti de singuratate si casele pustii. Cu toate ca satul se afla intr-o zona superba, cu un potential turistic deosebit, oamenii traiesc la fel ca acum 100 de ani. Pana si licarul de speranta pe care-l mai au trebuie cautat cu multa rabdare. Autoritatile au idei pentru rezolvarea problemelor oamenilor, dar punerea acestora in practica intarzie.
Putinii hunedoreni care stiu de satul Vadu Dobrii au aflat de existenta lui doar datorita unitatii militare de rachete amplasate, pana mai ieri, in apropiere. De mai bine de doi ani unitatea a fost desfiintata. Anularea transporturilor de personal si materiale efectuate saptamanal in zona catre divizionul de rachete echivaleaza, pentru localnici, cu disparitia ultimei posibilitati de a comunica cu restul lumii si de a trai normal.
In Hunedoara, dar la capatul lumii
Vadu Dobrii se afla la 60 de kilometri departare de municipiul Hunedoara, in zona mediana a masivului Poiana Rusca. Mai ales iarna, singura ruta accesibila spre localitate este cea prin Teliuc – Govajdie – Runcu Mare. Desi mai toata lumea ne-a sfatuit sa nu ne incumetam la un asemenea drum, am incercat sa profitam de iarna inca blanda si sa incercam sa ajungem “sus” cu masina. In oras, in Hunedoara, sunt inca temperaturi de toamna. Dupa Runcu Mare, drumul incepe sa inghete. Cativa kilometri si calea ne este acoperita de un pod de gheata gros de 20 de centimetri.
Ne incapatanam, mai parcurgem un kilometru, dupa care masina, desi dotata cu cele necesare, nu mai poate. Abandonam autovehiculul si o luam la pas, in speranta ca pana in sat mai sunt doar doi-trei kilometri. Acestia trec destul de repede si dupa alti trei kilometri incepem sa ne intrebam daca nu cumva am gresit drumul. “Sarpele” de gheata merge mai departe, pe vale, indiferent la preocuparile noastre. Dupa fiecare culme de munte ne asteptam sa vedem case. Trece o ora si jumatate de echilibristica pe gheata, semne de intrebare si pauze scurte. Dupa o alta jumatate de ora de mers, timp in care, pe marginea drumului, zapada creste si ajunge pana la genunchi (curios, avand in vedere ca in multe zone ale Retezatului nu este zapada aproape deloc, iar Muntii Poiana Rusca sunt cu aproape 1.000 de metri mai “mici”), ajungem sus, iar dupa o alta culme, undeva la un kilometru, zarim un fir subtire de fum. Zapada se dispune acum in nameti seriosi. Cu greu ajungem in sat. Ulita e pustie. De frig, nici cainii nu se obosesc sa mai iasa din adaposturi ca sa ne latre. Vantul se inteteste. Gasim totusi adapost intr-o casa locuita si incalzita.
Satul polar cu caldura doar in sufletele oamenilor
Jumatate din gospodariile satului sunt pustii. Unele mai primesc oaspeti doar doua luni de vara. Restul stau acum in bataia viscolului, cu zapada neatinsa in curte si pe scari. Paradoxal, aici a existat candva un CAP. Urmasii minerilor adusi de habsburgi in zona, cu mai bine de doua secole in urma, pentru exploatarea fierului, au fost santajati: daca nu se inscriau in colectiv, erau concediati de la mina. Nimeni nu avea teren arabil. Singura avutie erau, pe langa simbria de la mina, fanatele si oile. Lacomia sistemului comunist le-a venit si lor de hac. Cu toate ca terenul este accidentat, situat la 1.200 de metri altitudine, partidul a infiintat un CAP axat pe cresterea animalelor.
In Vadu Dobrii, viata incepe, de fapt, in luna mai, o data cu “masuratul oilor”, operatiune pe baza careia ciobanii (angajati cu simbrie, pentru ca batranii nu se mai pot ingriji de ele) stabilesc ce cantitate de lapte sau branza ii revine fiecarui proprietar de oi. Vara, fiecare, cum poate, aduna fan si lemne pentru o alta iarna care, intotdeauna, in zona are aproape sase luni. “Daca te prinde 1 octombrie si nu ai lemnele aduse acasa, atunci ii bai mare. Daca trece si 1 noiembrie si n-ai lemne, atunci nu mai ai ce face, ca neaua sa pune pan' la brau. Anu' asta vedem ca avem noroc si nu-i chiar asa de mare, dar asta sa intampla rar de tat”, spune Ioan Enache. Barbatul este inca in putere.
Cu aproape 20 de ani in urma, impreuna cu sotia sa, nascuta in sat, s-a retras aici pentru a avea grija de socri, imbatraniti si plini de nevoi. A “prins” si un post de inginer electromecanic la exploatarea de fier din apropiere. In 1990 a iesit la pensie, cu un an inainte ca exploatarea sa fie desfiintata. La fel ca el au mai fost cateva zeci de barbati, ramasi ori la pensie, ori fara serviciu. Cei mai tineri, impreuna cu familiile, au plecat la ses, in Timis si Arad, unde iarna e mai scurta, mai usoara, pamantul mai roditor, iar traiul mai usor. N-au vrut sa ajunga la fel ca parintii sau bunicii lor pe care, mai ales iarna, cand se imbolnaveau, erau nevoiti sa-i puna pe scanduri si sa-i tarasca pe zapada si gheata opt sau 10 kilometri, pe drum, pana unde poate ajunge ambulanta sau o alta masina care sa-i duca, apoi, inca 40 de kilometri, la spital, la Hunedoara.
In plus, singurele elemente care aduc cu civilizatia secolului XlX sunt un butic amenajat intr-o baraca, deschis din cand in cand, cum poate proprietarul, postasul care apare in sat o singura data in fiecare luna, cu pensiile oamenilor si cateva ziare invechite, programele televiziunii nationale si un radio-telefon instalat la nenumaratele insistente ale lui Ioan Enache, de la care batranii mai pot chema Salvarea, atunci cand au nevoie.
Armata, singura legatura cu lumea, si-a retras trupele
Dupa 1991, cand exploatarea miniera a fost inchisa, unitatea militara, situata la trei kilometri distanta, a preluat si sarcinile de protectie sociala a celor 40 de localnici ai satului. Chiar daca au fost vremuri grele, oamenii isi aduc aminte cu placere de soldatii care veneau si plecau de doua ori pe saptamana, martea si vinerea, si ii mai luau in camioane ori le mai aduceau paine. In iernile grele, unitatea era aprovizionata cu elicopterul, si de fiecare data se mai gasea loc in aparatul de zbor si pentru cativa saci de paine pentru civilii din sat. De trei ani insa unitatea nu mai exista. Batranii mananca paine proaspata o data la doua saptamani. Atunci, o masina cu paine ajunge in vale, la cinci kilometri distanta. Batranii coboara muntele si, cu 14 paini in spate, il urca apoi, cum pot. Frigul le aduce si un avantaj, nu lasa painea sa se “infloreasca”. Dupa ce se intareste, este stropita cu apa si bagata cateva minute in cuptor, ca sa devina mai usor de mancat.
Apusul unei localitati infloritoare
“Vadu Dobrii a fost candva mandria Tinutului Padurenilor. Am avut aici o exploatare miniera, oamenii traiau bine, chiar daca era CAP in varful muntelui”, spune Ioan Enache, in timp ce ne insoteste pe ulita satului. Din cand in cand intrerupe sirul povestii satului si ne arata in stanga sau in dreapta spre cate o casa parasita.
De fiecare data, prezentarea este scurta si dupa aproape acelasi tipar: “Aici s-a nascut doctorul cutare”, “Asta-i casa parinteasca a profesorului cutare”, “Aici a copilarit inginerul cutare, ajuns director la mari fabrici din tara”. Concluzia este si mai scurta: dintr-o comunitate de 100 de oameni, tinerii au plecat si au ajuns adevarate personalitati cel putin zonale ale domeniilor in care activeaza. Satul continua acum sa-si astepte rasplata, din partea comunitatii municipiului Hunedoara, unde “s-au tras” cei mai multi dintre oamenii sai de valoare.
