Cei opt funcţionari care trebuie să salveze Capitala de dezastru

Acum 17 ani, Guvernul României şi-a dat seama că nu poate să aştepte până când cetăţenii o să-şi consolideze singuri casele. Bucureştenii se ceartă prin subsoluri de bloc în timp ce, zi şi noapte, trei plăci tectonice se împung în Vrancea. Aşa că în 1994 a apărut Ordonanţa 20, care obliga primăriile să repare urgent blocurile şubrede.

Primăria Bucureştiului s-a debarasat de problema asta într-un mod ingenios. A înfiinţat un departament al cărui unic scop e să ocolească legea: să nu rezolve nimic şi să nu poată fi tras legal la răspundere. În toţi anii ăştia şi-a îndeplinit cu brio misiunea. Palmaresul: doar 13 clădiri reparate, zero sancţiuni primite.

După cum am arătat în primele episoade ale seriei, primăria are la dispoziţie bani şi mijloace să consolideze blocurile, chiar dacă unii locatari se împotrivesc. În poveştile pe care le-am auzit în scările de bloc, la mijloc ar fi o mare conspiraţie a rechinilor imobiliari, care ar vrea să facă afaceri cu terenul de sub molozul care va rămâne după cutremur.

M-am dus la primărie 
să caut rechinii imobiliari

Când colo, am găsit o doamnă cu ochelari verzi şi o cruciuliţă la gât. Aurelia Radu e şefa serviciului Consolidări din Primăria Capitalei. Are 52 de ani, două fete şi un nepoţel. A rămas marcată de cutremurul din ‘77 şi, mai târziu, a ajuns să termine Facultatea de Construcţii cu o lucrare despre seism. Apoi s-a angajat la un ICRAL (Întreprindere de Construcţii, Reparaţii si Administrare Locativă), unde făcea documentaţii pentru clădirile aflate în reparaţii. La serviciul Consolidări a ajuns încă de la înfiinţare, acum 17 ani. În primii ani nu s-a consolidat nimic.

„Mi-e teamă să mă duc 
la uşa cuiva“

Principalul obstacol sunt locatarii care se răzgândesc, aud tot felul de zvonuri şi ajung să conteste toate acţiunile primăriei. Primăria „comunică“ cu locatarii prin notificări şi amenzi. Soluţia e o echipă serioasă de comunicare – să umble toată ziua prin blocuri. Nu poţi cere asta unor funcţionari cu pregătire tehnică. Aurelia Radu nu merge deloc pe teren: „Mi-e teamă să mă duc la uşa cuiva. Oamenii pot deveni violenţi. În toată activitatea asta am avut surpriza neplăcută ca o persoană să mă ameninţe că mă împuşcă, că vrem să-i consolidăm casa.“
Aşa că stă toată ziua la etajul cinci al unui turn de sticlă de pe malul Dâmboviţei (aici e sediul temporar al primăriei, pentru că vechea clădire de pe Bd. Elisabeta, monument istoric, are ea însăşi bulină şi aşteaptă de ani buni consolidarea). Biroul ei e tapetat cu hârtii. Sunt înşirate peste tot, adunate în teancuri, lipite pe pereţi, chiar şi pe tastatură. Singurul document fără antet e o poză cu o pisică.

„Fiecare omuleţ şi fiecare 
etapă sunt dosare“

Aurelia Radu are trei voci. Prima e vocea de funcţionar, vocea instituţiei, mai ţipătoare, aproape metalică. Cu ea mi-a descris activitatea de zi cu zi: „Fiecare omuleţ şi fiecare etapă sunt dosare, le urmărim, le gestionăm, monitorizăm.“ Tot cu ea mi-a dat următoarele răspunsuri:

Cum negociaţi cu oamenii?
Citim din legislaţie.

Cum îi ajutaţi pe preşedinţii 
de bloc?
Păi… la calculator. Că mulţi nu au acces la calculator.

Dacă legea e proastă, ce ar trebui schimbat la ea?
Nu ştiu, vă spun sincer.

Credeţi că primăria ar fi putut 
să facă mai mult în aceşti 17 ani?
Nu cred. Am încercat şi cu procese, şi cu amenzi…

„Nu pot să vă spun câte nopţi nedormite am avut“

După un timp, vocea de funcţio-nar capitulează şi se transformă într-o voce de mamă. Cu ea recunoaşte că e supărată pentru că nu poate face mai mult: „Nu pot să vă spun câte nopţi nedormite am avut eu din cauza problemelor de serviciu cu ame-nin-ţă-ri, cu deblocări… Am pus suflet în toată acţiunea asta. Este singurul lucru care ne macină. Că nu putem să facem mai mult. Că ne blocăm de un X-ulescu care nu înţelege că asta e casa lui şi există pericolul să se prăbuşească şi să-şi piardă viaţa.“

„Vine mâine cutremurul. 
Cine e vinovat?“

Spre finalul discuţiei, îşi face apariţia şi a treia voce. Când vine vorba de cutremurul propriu-zis, Aurelia Radu se grăbeşte să spună că tragedia e responsabilitatea oamenilor care nu au semnat în dosare. Dar când zice asta vocea începe să-i tremure de parcă gâtul i-ar fi un seismograf şi tocmai are loc unul dintre micile cutremure zilnice din Vrancea.

„Vine mâine cutremurul şi ţi se întâmplă ţie ceva. Cine e vinovat? Primăria e vinovată? Că a făcut tot ce a putut. Adică a semnat contract de execuţie.“

„Viaţa de funcţionar e în sine 
o epopee care are regulile ei“

Din discuţiile cu funcţionarii primăriei mi-era clar că poţi să arunci în ei cu saci de bani sau să le pui la dispoziţie batalioane de jandarmi şi tot o să le ia 100 de ani (la propriu) să termine consolidările. „O să vedeţi capcana în care se află funcţionarii – fiecare are o fişă a postului şi caută să scape cu viaţă din acea chestie. Nu se chinuie mai mult ca să poată dormi liniştit acasă. Fiecare su-pra-vie-ţuieş-te blocând alte informaţii in-co-mode. Viaţa de funcţionar e în sine o epopee care are regulile ei.“  Cel care spune asta lucrează la stat, a terminat Facultatea de Construcţii şi e specializat în seisme, întocmai ca Aurelia Radu. E Sever Georgescu, directorul ştiinţific al Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Construcţii, Urbanism şi Dezvoltare Teritorială Durabilă.

Georgescu putea să se ascundă în spatele numeroaselor cuvinte din titlul instituţiei şi să se închidă într-un laborator. Dar a văzut că nimeni nu se ocupă de educaţia antiseismică a oamenilor şi a hotărât să înceapă el. A învăţat de la japonezi cum se face, a atras fonduri şi a creat singurele campanii coerente din România.

Oamenii primăriei ar trebui, spune Georgescu, „să ia legătura cu fiecare grup în parte şi să vadă ce îl preocupă pe fiecare, să răspundă la fel şi fel de întrebări care par caraghioase, dar care-i macină pe oameni.“

Nu poţi cere tuturor func-ţio-na-rilor facă pe Don Quijote. Dar poţi cere primarului să ia o mică pauză de la tăiat panglici de poduri şi stadioane şi să angajeze nişte oameni care să facă o strategie, apoi să meargă zi de zi prin blocuri, să ţină bătrânele de mână, să se răfuiască cu baştanii, să facă orice e nevoie pentru a convinge oamenii şi a evita un dezastru.

„Primarul ar putea să fie destul de inteligent cât să folosească în favoarea lui chestia asta“

Sociologul Alfred Bulai spune că problema e nu e la funcţionarii mărunţi, ci la conducerea primăriei. „Eu n-am o problemă cu funcţionarii, or face ce-or face ei pe-acolo. Problema e că n-au deloc un program de comunicare cu cetăţenii de nici o culoare, nu doar în această problemă. Politica publică nu se impune niciodată bine dacă e doar coercitivă. Au fost multe temeri care se bazau pe lipsă de comunicare. Nimeni n-a scos din capul oamenilor aceste temeri. Şi n-aş zice că erau nişte temeri false.“

Cât de greu i-ar fi primăriei să facă o astfel de campanie? „Apelezi la nişte profesionişti să le facă, la expertiza de pe piaţă. Un program de informare care să folosească comunicare directă. Poate să aibă reviste şi flyere. Poţi să foloseşti mass-media, nu e deloc ruşinos. Există nenumărate instrumente. Chiar politic, primarul ar putea să fie destul de inteligent cât să folosească în favoarea lui chestia asta. Nimeni nu l-ar acuza.“

„Sunt Sorin Oprescu. Nu sunt disponibil în acest moment.“

După o lună de zile de colindat cu bulina roşie, aveam răspunsul. E simplu, aproape la mintea copiilor, dar au trecut 17 ani şi nimeni nu l-a aplicat. Aşa că m-am repezit la primărie să-i spun asta lui Sorin Oprescu. Acolo, însă, m-am izbit de o doamnă de la biroul de presă:

Domnul Oprescu e foarte ocupat, are multe activităţi importante!

Ce lucruri sunt mai importante decât oamenii ăştia,
 care aşteaptă să le pice 
casele în cap?!

O, crede-mă, sunt destule lucruri mai importante ca un interviu…

L-am urmărit zilele următoare la televizor: a vizitat Grădina Zoologică să vadă „unde se odihneşte leul“, a dezvelit bustul Papei Ioan Paul al II-lea şi a chemat poporul noaptea pe stadion.

Convins că pur şi simplu nu realizează pericolul, am făcut rost de numărul lui de telefon şi l-am sunat să-i spun că românii nu şi-l vor aminti ca primarul-gospodar care a construit poduri şi stadioane, ci ca primarul-doctor care a lăsat mii de oameni să moară.

Mi-a răspuns căsuţa vocală, cu mesajul: „Nu sunt disponibil în acest moment. Dacă mă mai sunaţi bine, dacă nu e şi mai bine.“  

Traseul prin Legea consolidărilor

Conform Ordonanţei 20 din 1994, primăria trebuie să identifice toate clădirile cu peste patru etaje construite înainte de 1978 şi să le expertizeze. Apoi au doi ani la dispoziţie să facă proiectarea lucrării şi încă doi să înceapă execuţia consolidării. Dar pentru asta trebuie să convingă proprietarii să-şi dea acordul scris, să-şi depună cadastrul şi să semneze contractul de finanţare (banii vin de la stat, apoi oamenii îi returnează în rate fără dobândă timp de 25 de ani; cei cu venit sub medie nu plătesc nimic).

Dacă un proprietar se împotriveşte, primăria poate să intre peste el cu jandarmii. Dar pentru asta are nevoie de autorizarea unei instanţe judecătoreşti, prin  ordonanţă preşedinţială, iar asta poate să dureze şi un an. Tot mai bine te înţelegi cu oamenii.