Aproape de Piaţa Iancului, paralel cu Bulevardul Pache Protopopescu, se deschide Ilarie Chendi, o stradă mică, flancată de case nu foarte înalte, tocite de vreme, însă ferite de zgomotul şi vâltoarea aglomeraţiei din Capitală. În capătul opus al străzii, perpendicular, se întinde un bloc lung. Neoficial, este cel mai lung bloc din Bucureşti, cu 14 scări.
Un gard roşu, înalt şi mâncat pe alocuri de rugină stă de strajă la numărul 14. În spatele lui, două clădiri galbene, ieşite din tiparul stărzii, se înalţă în stânga şi în dreapta unei curţi lungi, care se termină cu un garaj ce adăposteşte un microbuz şi cu un teren sintetic de fotbal şi baschet. Foişorul, folosit vara ca loc pentru servirea mesei, este plin ochi cu rufe întinse la uscat.
Doi şcolari gălăgioşi apasă butonul unei sonerii zgomotoase, iar uşa se deschide, scârţâind. Îi urmăm pe băieţi într-un hol îngust, unde o scară urcă în spirală până la biroul directorului executiv.
Biserica „vie” de pe Ilarie Chendi
Preotul Gabriel Cazacu este un bărbat înalt, atletic, care-şi poartă părul grizonat scurt, aproape la fel de scurt ca şi barba. Te fixează cu privirea, obligându-te să răspunzi contactului vizual. Anul acesta împlineşte 38 de ani. Este îmbrăcat în blugi, un pulover tineresc cu fermoar la gât, care acoperă aproape în totalitate tricoul fuchsia cu guler. La mâna stângă poartă un ceas metalic argintiu, iar în picioare are încălţăminte sport, din piele neagră. Ne roagă să nu-l fotografiem îmbrăcat în civil, deoarece trebuie să apară în cadre oficiale doar în straiele preoţeşti.
Suntem invitaţi în „capelă”, o încăpere aflată vizavi de biroul său.
„Ce vedeţi aici e lucrarea lui Dumnezeu, care a pornit din nimic. În zidurile astea nu vedeţi un leu de la statul român… un leu de la statul român nu este investit aici, aici sau aici”, spune preotul Cazacu, bătând cu palma în pereţii „Capelei”.
„Capela” este o cameră nu mai mare de 10 metri pătraţi în care o canapea, o măsuţă şi câteva fotolii sunt înghesuite de un mobilier din lemn maro închis, cu mânere aurite. De pe unul dintre pereţi veghează Iisus şi Fecioara Maria, pe altul este surprinsă scena naşterii Mântuitorului, toate pictate de copii. Mobilierul este „sufocat” de plante dezmierdate de soarele ale cărui raze îşi fac loc prin geamurile mari. O chitară western stă uitată într-un colţ al încăperii, râzând ştirbă cu cele două corzi funcţionale care i-au mai rămas. „Capela” este locul în care sunt primiţi musafirii dar şi locul în care preotul Cazacu îi spovedeşte pe copii, de sărbători.
Gabriel Cazacu este parohul bisericii Caşin. Enoriaşii îl găsesc acolo vinerea şi sâmbăta. De luni până vineri, însă, petrece câte 14 ore la Fundaţia Ajutor şi Recuperare Medico-Socială pentru copiii în dificultate Sfânta Macrina, un centru de asistenţă socială creat de Asociaţia Ecumenică a Bisericilor Creştine din România în 1996. A venit la fundaţie acum 11 ani, după 7 ani petrecuţi la sectorul Diaconia al Patriarhiei, unde avea sarcina de a ajuta centre sociale. Pe atunci, la Sfânta Macrina funcţiona un centru de zi pentru copiii străzii. Se ocupau de ei şapte persoane.
Acum sunt 16 salariaţi: asistenţi sociali, psihologi, economişti, învăţătoare, o asistentă medicală, bucătărese, paznici „plătitori de taxe şi impozite, e bine de menţionat. Nu avem nici o înlesnire fiscală” spune părintele Gabriel. Fundaţia are în derulare 3 programe: un centru rezidenţial (de plasament), unul de zi şi locuinţe protejate pentru băieţi şi fete peste 18 ani. În total sunt implicaţi peste 100 de copii şi tineri.
„Avem nevoie de lumină”
La început exista o singură clădire cu o curte lată de 2 metri şi un gard mare de tablă. Între timp proprietatea s-a extins, printr-o donaţie a Bisericii Catolice.
„Proprietatea cea nouă, adică 1200 de metri pătraţi de teren, este donată de Cardinalul de Milano, Dionigi Tettamanzi. Noi, la vremea aia, aveam doar doi metri de curte, o curte sufocată de copii. Şi m-a întrebat ‚Părinte cu ce să te ajut: alimente, medicamente, îmbrăcăminte, încălţăminte?’ Şi i-am spus: ajutaţi-mă să avem lumină. Era un gard de vreo 4 metri, de tablă. Omul ăsta, cât a stat trei zile în România, a venit cu mine la cei şapte fraţi coproprietari care ne-au vândut terenul şi am făcut precontractul de vânzare-cumpărare. Şi ne-a dat 150.000 de euro şi am cumpărat proprietatea, ne-a făcut-o cadou. Iată, ajutor interbisericesc în lucrarea socială.”
Clădirile sunt ridicate din materiale de construcţie refolosite, nimic nu a fost aruncat, ne spune părintele: „Jumătate din casa asta înseamnă cărămidă recuperată de la demolări din casele vechi. Cărămidă mai veche de o sută de ani, pe care dacă o trânteai n-avea nimic.”
Începutul a fost dificil, ne povesteşte acesta: „M-am întâlnit cu râia, râie suprainfectată, cu păduchi cum nu mai văzusem până atunci… colonie de păduchi, sărăcie, foame, un cadru neorganizat, un cadru legislativ total ostil fundaţiilor.”
„N-am ştiut la început în ce m-am băgat. Pe parcurs s-a creat însă acest vârtej al faptelor bune, în care odată ce intri te contaminezi de el şi nu mai ieşi. În lumea asistenţei sociale ori eşti şi accepţi condiţiile, ori nu mai eşti. Atmosfera de aici trebuie să fie în armonie cu Dumnezeu, cu omul, cu copiii, cu ce se întâmplă aici, astfel încât munca noastră să aibă valoare”, povesteşte preotul.
„Închisoarea” bucuriei
Majoritatea copiilor care locuiesc la fundaţie merg la şcoala nr. 85, aflată chiar în spatele centrului. Pentru a nu fi expuşi pericolelor de pe străzile capitalei, curtea şcolii comunică direct cu cea a fundaţiei. Libertatea de care se bucură aceşti copii nu poate fi altfel decât limitată, deoarece fundaţia, mai exact preotul Cazacu, este răspunzător în faţa legii în caz că se întâmplă ceva.
Cei 22 (23 cu ultimul venit, Andrei) de copii care locuiesc la fundaţie au un program strict, spune Laura Molnar, unul dintre psihologii centrului: la 06:45 trezirea, 15 minute pentru igiena personală şi punerea camerelor în ordine, micul dejun este servit la ora 7:00, iar după jumătate de oră pleacă la şcoală.
Procesul educativ este unul permanent, nu se termină odată cu ultimul clopoţel pe care copiii îl aud la şcoala 85. Există şapte grupe de copii. „Vin mai întâi piticii, clasele 1-4, intră la cursuri pentru că avem două învăţătoare care îi ajută la pregătirea temelor”, spune Laura. După masa există alte activităţi: meditaţii la matematică, la română, la engleză, informatică, sport, iar la sfârşit de săptămână au cursuri de arte marţiale şi pictură. În plus, marţi există un program de educaţie prin joc, cu sprijinul SOS! Satele Copiilor.
„Aceste activităţi au fost gândite să-i ajute atât pe cei care stau aici, cât şi pe cei din familii sărace, pe care părinţii nu pot să-i ajute la teme, asta fiind una dintre cauzele abandonului şcolar.” mai spune Laura.
Ieşirile la film sau la teatru sunt şi ele puse la loc de cinste. În anotimpurile mai călduroase copiii se plimbă prin parc, învaţă să întreţină o grădină cu legume bio, joacă fotbal, merg în tabere.
Fiind ora 14, suntem invitaţi la masa de prânz. Cantina aflată la parter are trei mese metalice, lungi şi late, cu băncuţe din lemn. Înainte de fiecare masă, copiii se spală pe mâini cu apă şi săpun, după care spun o rugăciune, cu faţa către un perete pe care este pictată, tot de copii, „Cina cea de taină”. Cercurile sfinţilor sunt făcute din aurolac, ne surprinde părintele Cazacu.
Meniul de prânz include o supă, mazăre cu carne, un măr şi o eugenie. Doamna asistentă Doina Grigore îi supraveghează pe copii, şi îi apostrofează atunci când sunt prea gălăgioşi, sau nu vor să mănânce.
După ce şi-a terminat porţia, fiecare copil aruncă resturile la gunoi, sortat în resturi alimentare şi menajere, după care-şi duce farfuria la spălat şi o zbugheşte către următoarele activităţi.
Best-sellerul din fiecare
Copiii de la centru „vin din zone gri ale societăţii, vin din zone întunecate, din con de umbră. Precum vedeţi la Sfânta Macrina este soare. Dacă e soare afară, e soare şi în inimile noastre”, spune metaforic părintele.
Toţi copiii de la Sfânta Macrina au în spate o poveste tristă: au fost abandonaţi în maternitate, abuzaţi, malnutriţi, lăsaţi singuri acasă de părinţii care au plecat să muncească în străinătate, povesteşte Simona Iordăchescu, asistentul social care coordonează activitatea centrului rezidenţial.
Mergem în camera băieţilor mici. „El este Ricardo, el e Valentin, George, Marian” îi prezintă pe rând preotul Gabriel pe copii.
„Sunt înconjurat” spune părintele, în încercarea de a-i face pe copii să se deschidă în faţa noastră. „Ei sunt majoritatea stelişti, eu sunt dinamovist” continuă el, până când Marian, un copil nu mai înalt de un metru, îl întrerupe: „Nuu, eu sunt…”. Rapidist, strigă unul dintre copii. „Nuu, sunt…” Brazilia? Barcelonist? Întreabă un altul. „Nuu… aveam eu adidaşii ăia.” Messi, spun vreo două voci. „Da, sunt Messi”, râde satisfăcut Marian cu gura până la muchia căciulii ce-i acoperă fruntea.
Camera băieţilor mici are 4 paturi suprapuse, un birou cu câteva scaune şi un grup sanitar.
Părintele ni-l prezintă pe Valentin, „veteranul”. „Salut! Vali. Sunt în centru de şapte ani jumate’. Am 12 ani. Sunt clasa a şaptea. Îmi place să joc fotbal. Sunt reprezentantul şcolii 85. Am făcut un proiect cu Mihai Eminescu şi am făcut şi unul cu Tudor Arghezi.” Cu două mişcări iuţi îşi descheie fermoarul jachetei şi îmi arată cravata roşie în carouri pe care o poartă la gât. Recunoaşte că nu îi place poezia în mod deosebit şi că a făcut proiectele pentru că trebuia.
Andrei, noul venit în centru, este invitat de părinte să ia loc pe scaunul din faţa noastră. Are 11 ani şi de patru zile s-a mutat la Sfânta Macrina. Este uşor timorat şi pare tocmai venit de pe stradă. Cu greu îşi stăpâneşte lacrimile când îmi povesteşte cum a ajuns aici. „Mă cheamă I.M. Andrei şi învăţ la şcoala nr.5 şi…” Se opreşte pentru a-şi stăvili emoţiile, în timp ce îşi freacă mâinile. „Am fost la Bucureşti, dar familia mea e la Călăraşi. Nu mai aveau unde să mă ţină şi m-au dus la un cămin prima dată şi dup-aia m-a luat o doamnă de la o fundaţie şi dup-aia m-a adus aici.” Andrei are 10 fraţi. Doi dintre ei sunt prin diferite cămine de copii. Îşi păstrează cumpătul şi umezeala din ochi îi dispare: „trebuie să rezist!”
Spune că se simte bine şi se distrează, chiar dacă abia a ajuns. Încă nu merge la şcoală alături de ceilalţi copii. Nu are timp să se plictisească. Se uită la televizor, face curat în debara, în baie. „E casa lor. Noi aici suntem în vizită.” spune directorul executiv al fundaţiei.
Îl cunosc şi pe Georgică, un băiat de-o şchioapă, căruia nu-i poţi lua zâmbetul de pe buze. E în clasa a doua şi se balansează de pe un picior pe altul, ţinând mâinile la spate.
„Fiecare poate fi un best-seller. Dacă veniţi într-o zi să faceţi un material despre Vali, sau despre Iancu, despre George sau Andrei, despre fiecare puteţi să umpleţi pagina de social. Trei luni de zile puteţi să scrieţi despre George”, spune preotul Cazacu, încercând să sublinieze dramele individuale ale fiecărui copil. „Fiecare dintre ei este mai puternic decât dumneavoastră, sau decât mine. Fiecare a îndurat mult mai mult decât veţi trăi toată viaţa, vorbesc serios.” Copiii au amuţit ascultând cuvintele părintelui lor.
De regulă, copiii din centrul rezidenţial au vârste şcolare. Acum, cea mai mică este Cristina, o fetiţă de 5 ani, care este încă la grădiniţă. A venit de la Cireşarii cu fratele ei, Marian. Ambii erau subnutriţi şi urmează acum un regim hipercaloric, ne spune asistenta Doina Grigore. Centrul are şi un cabinet medical, unde se face triajul celor care vin la centru. Copiii sunt consultaţi zilnic şi sunt trataţi în cazul problemelor minore. Dulapul cu medicamente este plin. Preotul Gabriel reuşeşete să strângă de la enoriaşii bisericii bani pentru doctorii, vitamine, dar şi legume şi fructe.
Printre rezidenţi există şi copii foarte talentaţi. Câţiva au îmbrăţişat pictura. Una dintre fete cântă la vioară fiind premiată în nenumărate rânduri la diverse concursuri, o laudă Simona, coordonatoarea centrului rezidenţial.
De altfel, una dintre dintre fostele rezidente, cu rezultate excepţionale la învăţătură, a reuşit să obţină o bursă în Statele Unite, unde acum studiază medicina.
Centrul de zi îi ajută pe copii să rămână la şcoală
Eugen Pârvan este unul dintre psihologii care lucrează cu copiii de la centrul de zi, în medie 80 în fiecare zi. Atmosfera îmi aduce aminte de primii ani de şcoală. Ciorchini de copii stau aplecaţi asupra caietelor, planşelor de colorat sau cărţilor şi „dezbat” subiectele zilei cu entuziasm, sub îndrumarea învăţătoarelor. Vin la Sfânta Macrina să mănânce şi să-şi facă temele, participă la terapii prin joc. Provin din familii sărace, expuse criminalităţii.
„Unii părinţi se exclud total din activităţile copiilor”, spune psihologul. Consideră că fundaţia, din moment ce şi-a arătat interesul faţă de copii, este obligată să facă totul, potrivit lui Pârvan. „Un părinte care a terminat, sau nu a terminat nici măcar o clasă, arată copilului că acesta ar fi drumul de urmat. Copilul nu urmează ceea ce spune părintele, ci ceea ce vede că face părintele”. Aceşti copii sunt expuşi unor modele greşite, crede psihologul.
Mulţi dintre părinţi au antecedente penale sau sunt încarceraţi. Modelul creat în sânul fundaţiei este greu de exportat în familiile copiilor. De aceea şi părinţii beneficiază de consultanţă din partea centrului.
„Asistenţa socială este un război de uzură”, continuă Eugen.
Părintele cu 25 de copii
Preotul Cazacu s-a căsătorit la 24 de ani şi are doi copii. Cu toate acestea, familia sa este mai mult decât ceea ce-l aşteaptă acasă.
„Ştiţi cum e să vezi o casă? O casă pe care ai făcut-o din nimic. Le îmbinăm. Copilul meu cel mare avea şase luni când am venit la fundaţie. A învăţat să meargă aici, în curtea asta. Toată vacanţa de vară el stă cu mine aici, are pat. Stă aici, doarme aici, mănâncă aici, mergem în tabere. Familia mică, a mea, a fost comasată, înglobată în familia mare. Aşa se întâmplă şi cu ceilalţi pentru că stăm foarte mult aici. Nimeni nu stă 8 ore. Sunt oameni cu suflet care muncesc aici şi dăruiesc foarte mult. Şi primim foarte mult.”
Centrul rezidenţial este casa celor 22 de copii, încredinţaţi legal fundaţiei. Preotul Gabriel este reprezentatul legal al acestora, practic tatăl lor.
„Nu facem nimic special. E o atmosferă normală. Avem grijă cei mai mari de cei mai mici, şi invers. ”
„Renumeraţie” mică după buget
Lumea organizaţiilor, a fundaţiilor non-profit nu este una colorată, din punct de vedere financiar. Bugetul pentru susţinerea unei asemenea activităţi se compune în mare din donaţii, pentru care preotul şi echipa sa trebuie să alerge, să bată la uşi neîncetat. Au reuşit să fidelizeze câteva companii de la care primesc mezeluri sau detergenţi, ne spune Dorina Râbu, economistul fundaţiei. În plus, prin natura activităţii, sunt obligaţi să asigure permanenţă. Există trei ture de lucru prin care angajaţii contribuie la bunul mers al unei zi din viaţa copiilor. Costurile pentru o lună de activitate sunt de circa 15.000 de euro, bani care acoperă salariile angajaţilor, hrana şi facturile la utilităţi. Anul trecut, Sfânta Macrina a funcţionat cu un buget de circa 200.000 de euro, dar din fericire buna administrare le-a permis să termine anul fiscal cu un uşor excedent.
Defalcat, costul mediu pentru un copil din centrul de zi este de 10-12 euro. În plus, fundaţia susţine şi cheltuielile apartamentelor sociale, în care cei care împlinesc 18 ani se mută până când reuşesc să se pună pe picioare în viaţa din afara porţilor Sfintei Macrina.
„Trebuie să chibzium foarte bine fiecare leu pentru a putea exista pe termen lung”, afirmă doamna Râbu.
Cu toate acestea nu a existat zi fără mâncare pe masă, sau lună în care copiii să stea pe întuneric sau în frig.
„Avem o subvenţie din partea statului care se acordă fundaţiilor şi asociaţiilor care activează în domeniul asistenţei sociale.” Este vorba de sume care le conferă o oarecare siguranţă financiară pe termen mediu. „Siguranţa asta ne-a prins bine”, spune doamna. „Avem o siguranţă pentru hrană, pentru o parte din regii, pentru materiale didactice, pentru că sunt restricţionate sumele. Numai pe anumite categorii de cheltuieli poţi să aplici.”, adaugă economistul fundaţiei.
În loc de donaţii în dulciuri şi jucării, cu ocazia diverselor sărbători, fundaţia le cere celor cu suflet să le dăruiască haine sau alte bunuri care pot fi folosite întregul an. Preotul Cazacu este un bun promotor al cauzei copiiilor, la biserica pe care o păstoreşte.
„O şansă pentru copiii români”
Fondurile europene sunt o pâine de mâncat şi pentru copiii crescuţi la fundaţie. Administraţia a reuşit să acceseze un proiect POSDRU, „O şansă pentru copiii români” prin care se primesc fonduri pentru activităţi educative, artistice şi sportive, dar şi consiliere specială pentru copii şi familiile lor, toate axate pe reducerea abandonului şcolar, spune psihologul Laura Molnar. În pofida ajutorului european, problematică rămâne chestiunea birocraţiei şi a procedurilor extrem de stufoase prin care banii ajung în cele din urmă în activităţile dedicate copiilor.
Preot înainte de toate
Deşi este director al unei fundaţii non-profit, are studii în comunicare şi este student la drept, Gabriel Cazacu este înainte de toate preot.
„Dincolo de demnităţile lumeşti, noi suntem preoţi şi trebuie să reprezentăm Biserica în tot ce facem. Deci în primul rând sunt preot. Am fost preot şi când am venit aici.”
Părintele ne-a invitat în biroul său, şi s-a schimbat în straiele bisericeşti pentru a ne permite să-l fotografiem. Un ceas vechi, cu pendul, este atârnat pe perete, lângă o uşă de altar ce-l înfăţişează pe Arhanghelul Gavriil.
Din difuzoarele calculatorului de pe birou, în surdină, se aud acordurile melodiei With or without you, a celebrei trupe irlandeze U2.
Fundaţia funcţionează cu binecuvântarea Patriarhiei, aflasem cu puţin timp în urmă. Îl întreb, în acest context, cum este ajutat de Biserică, însă răspunsul este unul plin de tact şi diplomaţie:
„Biserica Ortodoxă învaţă să aplice în România nişte principii ale carităţii, ale activităţii sociale, pe care timp de 50 de ani le-a cam pierdut. Noi ne reinventăm în perioada asta. Asistenţa socială face casă bună cu rugăciunea, cu slujirea liturgică. În biserică le vorbim credincioşilor despre fapte bune, despre milostenie. Aici le punem şi în practică, nimic altceva. Unii fac ceea ce fac eu, alţii se ocupă de bătrâni, alţii de persoane cu handicap, de copii olimpici, fiecare într-o zonă de intervenţie socială, acolo unde găseşte o breşă, un filon de exploatat în sensul misiunii, unde este un ogor care trebuie lucrat. Ar fi de dorit să existe mai multe aşezăminte, sau… ar fi de dorit ca problemele sociale de natura aceasta să dispară şi să ne ocupăm fiecare de altceva. Aşa cum v-am spus, aici e o biserică vie.”, spune cu convingere preotul-director.
„Biserica a investit în noi, în cei care, în modul nostru smerit, putem face lucrul ăsta şi putem împinge lucrurile mai departe, fiecare din perspectiva noastră. Eu reprezint fundaţia în calitate de director executiv, dar întotdeauna calitatea este dublată de faptul că sunt preot. Eu zic că preotul dă o plusvaloare acestui loc. Biserica m-a trimis pe mine să propovăduiesc şi asta este o formă de propovăduire, modernă, actuală, a zilelor noastre, pe înţelesul copiilor.” ne explică Gabriel Cazacu.
Tot ce se întâmplă la Sfânta Macrina e firesc, crede preotul. Ar vrea ca problemele cu care se confruntă aceşti copii să nu mai existe şi fiecare să îşi vadă de propriile vieţi, dar nu se poate.
„Alejandro, Alejandro”, se aude din curte vocea veselă a unui copil. „Uite, avem şi Lady Gaga aici. Vedeţi? E biserica vie de care vă povesteam. Atâta timp cât îi aud pe copiii ăştia aşa, misiunea mea este îndeplinită”, conchide părintele.
Ne conduce până la ieşirea din instituţie, povestindu-ne planurile de viitor. Poarta metalică de la Sfânta Macrina rămâne deschisă în urma noastră, cu Lady Gaga, Messi şi U2 în spatele ei. Ne strângem mâna şi ne despărţim cu un „Doamne ajută!”.
“Prietenul meu”
La Sfânta Macrina este o familie mare, aşa îi place părintelui să creadă. Cu toate acestea copiii au nevoie şi de contact cu exteriorul. Pentru asta există un program special, prin care oamenii cu posibilităţi, dispuşi să-şi rupă din timp, pot scoate unul dintre copii în oraş la o plimbare, la film, teatru sau orice activitate îşi pot închipui.
