» Intre Timisoara si fuga lui Ceausescu au trecut sapte zile de incertitudine cu privire la stabilitatea regimului. In diversele fabrici si institutii din tara s-a instalat confuzia. Oamenii inca nu stiau cum sa reactioneze: daca sa fie "curajosi" si sa se planga public de traiul in comunism sau sa fie in continuare precauti.
Lucian Alexandrescu lucra ca tehnician la un institut de proiectare utilaj-constructii in 1989. In zilele in care regimul trepida visa cu strasnicie sa ajunga "sa fie propriul stapan si sa nu mai fie sclav la stat". Nu ca nu i-ar fi placut ceea ce facea – detinea deja trei brevete de inventii –, dar incepuse sa i se cuibareasca intrebarea "cum va fi dupa?". Organiza sedinte acasa cu amicii cu care batea muntii si barfeau impreuna regimul. Era si un constant ascultator al Europei Libere, ceea ce ii dadea o imagine despre ce se intampla prin alte parti, precum Polonia sau Ungaria. "In gasca noastra exista un tip care tot mergea la niste comisii la Moscova si aducea de acolo «Moscow news», editia in engleza. Incepeam innebuniti sa ne dorim sa fie si la noi ca la rusi." Lucian si amicii sai asteptau innebuniti sa se intample ceva deosebit la Congresul al XIV-lea.
"Noi, de fapt, nu visam o basculare brusca, ci vroiam o schimbare treptata. Asteptam macar sa-l puna pe Nicusor, cu toate ca era playboy, ca era cum era, dar fiind tanar si avand ceva educatie – mersese totusi la niste scoli, putea aduce alta perspectiva." Insa trece si Congresul XIV si nimic. Apoi incepe Timisoara. Europa Libera amplifica stirile la maximum si, incetul cu incetul, starea de spirit se creeaza. Despre atmosfera de la locul de munca, Lucian isi aminteste ca "in ultimul timp se trancaneau vrute si nevrute". Pe 21 decembrie, superiorul i-a interzis sa mearga la miting, in timp ce colegii sai au fost suiti intr-un autobuz. "Au stat un sfert de ora in autobuz, dupa care a venit ordinul sa-i dea jos ca nu se mai tine. Se dau aia jos din autobuz, vin inapoi in birou si dupa cinci-zece minute suna iar telefoanele, cu mesajul cum ca sa se coboare la autobuze. Cei care nu am fost luati stateam calare pe aparatul de radio cand a inceput mitingul.
Au fost reactii extraordinare cand s-a scapat pe radio, momentul cand au inceput bubuiturile, huiduielile." Euforia asta a durat in jur de un sfert de ora. Urmeaza apoi alte 100 de minute de tensiune pentru ca nu stiau nimic din ce s-a petrecut in strada. "si chestia asta a durat cam pana pe la ora 13.00, cand mi-am zis, gata, eu ma duc acolo. Am convins doi colegi si am plecat impreuna. Primul loc in care am dat de fortele de ordine a fost Podul Cernavoda, unde erau un cordon de militie si garzi patriotice si printre care se haladuia linistit. Acolo cei doi colegi au renuntat si mi-au spus ca se duc spre casa." Lucian Alexandrescu a pornit insa spre Universitate.
In campus, zvonuri despre Tökes
Jolt Silaghi era student la Timisoara in 1989 si un apropiat al lui Laszlo Tökes, astazi asistent la Bruxelles al pastorului. In zilele de 15 si 16 decembrie, el s-a alaturat multimii adunate in fata casei parohiale. "Am stat acolo o vreme si, la un moment dat, unul din multime a spus sa mergem in fata Comitetului Judetean si sa protestam acolo. Nu stiam daca e diversiune sau nu. Dar pana la urma am fost o mie de oameni care am pornit spre CJ. Cand am ajuns acolo, deja se scandau lozinci precum «Gorbaciov, Gorbaciov!», «Fara violenta!», «Vrem apa si caldura!», «Vrem mancare!». Parca s-a scandat si «Doina Cornea»", isi aminteste Jolt Silaghi. A doua zi, Silaghi si-a facut bagajele, dandu-si seama ca ar putea fi in vizorul Securitatii, si s-a cazat la un prieten. "Ziua urmatoare m-am dus la biserica si acolo deja erau un cordon albastru si unul verde – deci soldati in termen si militia.
Vitrinele erau sparte si atunci a aparut mesajul asta al partidului cum ca elemente straine au vandalizat orasul Timisoara. Abia atunci, in centru, am vazut soldati cu mitraliere, dar inca acolo nu s-a tras." Cu o curiozitate teribilista, studentul a mers in fata teatrului, unde ajunsesera tancurile. Acolo a vazut in ziua aceea, dupa ce s-a inceput sa se traga din tancuri, primul om impuscat in umar, care a fost dus repede intr-o Dacie rosie si transportat, probabil, la spital. Despre ce se vehicula in facultate, Jolt Silaghi isi aminteste ca, mai ales in campusul studentesc, printre studentii maghiari circulau tot felul de zvonuri. Unul dintre ele era "sa nu te duci la Tökes, pentru ca e periculos, ca organele tin ochii pe el pentru ca e antisistem, iar daca te duci acolo, exista riscul sa te sufle, cum si dl Tökes ar fi fost racolat de Securitate".
Incertitudine la Militia Galati
Dupa ce au izbucnit evenimentele de la Timisoara, Ministerul de Interne a declarat situatie de gradul II. Asta presupunea ca o treime din angajati sa fie in permanenta la serviciu. Au urmat situatia de gradul I si, ulterior, cea de grad 0, echivalenta cu starea de necesitate. In stare de grad zero toti angajatii MI au fost obligati sa se prezinte la serviciu. "Ni s-a spus sa urmarim starea de spirit, sa aparam linistea publica si institutiile. Apoi, fiecare am pornit spre obiectivele lui. Eu eram la Politia Portului Galati", povesteste Octavian. La scurt timp, oamenii au inceput sa atace lucratorii de Militie si sa le devasteze sediile. "In zona portului nu au fost probleme, in sensul ca munca in port avea o anumita specificitate, eram ca intr-o comunitate restransa, te stiai bine cu oamenii si in zilele alea am stat in mijlocul lor fara sa se intample nimic." Nu s-a petrecut insa acelasi lucru si cu ceilalti colegi ai sai.
"Pe cei de la sediul TF de la noi, imediat dupa fuga lui Ceausescu, i-au luat cei de la Apararea Civila si de la Garzile Patriotice. I-au dus la o unitate militara si i-au inchis intr-un spatiu. Cred ca au fost in jur de 30. Au fost agresati si chiar amenintati cu moartea. La cateva zile au fost eliberati. Sediul nostru a fost ocupat de Garzile Patriotice de la Administratia Fluviala a Dunarii de Jos, care au preluat armamentul." In port, militienii si vamesii si-au continuat controalele la navele aflate sub pavilioane straine. "Controalele le faceam impreuna cu cei de la Punct Control Trecere Frontiera (PCTF), care erau de la Securitate. Desi in zilele alea cand lumea auzea de Securitate era jale, cei de la PCTF au avut avantajul uniformei si nu au fost identificati de oameni. Ei aveau petlite si epoleti verzi, iar Securitatea, in mod curent, le avea albastre. Oamenii au fost derutati de asta si au crezut ca sunt de la armata si i-au lasat in pace."
Ulterior, s-a dat ordinul prin care li se cerea tuturor militienilor sa predea armele. In tot acest interval, Octavian marturiseste ca domnea incertitudinea si in randul militienilor, chiar daca dispozitiile nu trimiteau la altceva mai grav decat la temperarea actiunilor de la Timisoara. "In port aveam sub supraveghere vreo cinci oameni care fusesera deportati de la Brasov in 1987. Aveau domiciliu fortat la Galati si isi executau anumite pedepse la locul de munca. Ei, in acele zile, ne-au vorbit despre riscul de a se intampla ceva de amploare." Aceste informatii au starnit rumoare intre oamenii de ordine. "La noi oricum era pe ordin, dar te gandeai uneori ca nu stii ce sa faci… pentru ca trebuia sa executi un ordin, dar nu stiai ce se va intampla ulterior."
"Nici sefii nu stiau ce sa spuna"
Atmosfera din "Orasul rosu" a culminat cu agitatia siderurgistilor. Nicu Vlase lucra la Sidex, iar in zilele premergatoare caderii lui Ceausescu era de serviciu. "Auzisem de Timisoara, dar la noi lucrurile erau in normalitate. In momentul in care s-a auzit ca dictatorul a fugit, oamenii care lucrau pe tura de zi, inclusiv eu, am plecat acasa. Cei care au fost pe schimburi au ramas pentru continuarea activitatii. Asta, pentru ca un furnal nu se poate opri si chiar daca se opreste, e nevoie de o anumita procedura, nu se poate opri brusc ca o masina. Activitatea a fost continuata, dar la capacitate minima." Siderurgistul a plecat apoi pe jos spre oras, insa in urma sa s-au agitat spiritele. Lucratorii s-au adunat la biroul secretarului de partid de pe platforma combinatului, au facut un soi de miting si au spart geamurile.
In acele momente nu a existat nici o comunicare interna. "Nu a venit nici un sef sa ne spuna ceva nici inainte de fuga lui Ceausescu, nici dupa. Nimeni nu spunea nimic oficial, iar angajatii au facut fiecare ce a crezut. Dar atmosfera generala era de bucurie." La un moment dat, a iesit secretarul de partid si a fost luat mai mult pe sus de angajati, i-au dat sa bea lapte din acela care li se dadea si lor zilnic, ca antidot pentru conditiile toxice de lucru, pentru a vedea calitatea slaba a acestuia. "Apoi l-au dus pana la poarta combinatului cu masina si de acolo l-au lasat sa mearga pe jos, ca sa parcurga si el drumul pe care il faceam si noi zilnic. Pentru ca toamna ne scoteau conventiile (autobuze, masini, tramvaie) si ni se spunea ca merg in agricultura si atunci ne obliga sa mergem pe jos. si pe noi ne lua in campania de toamna sa participam duminica obligatoriu la strangerea recoltei."
S-a instituit in scurt timp un comitet de paza din randul angajatilor, pentru ca zvonurile erau dintre cele mai sumbre. "S-a spus ca s-a pus o bomba la fabrica de oxigen si ca o va arunca in aer. Era stiut ca, daca fabrica de oxigen exploda, Galatiul si o raza de 30 de km dispareau. S-a mai spus ca o sa ne atace niste militari. si la fiecare zvon din asta, comitetul intra in panica, imediat mobiliza oameni la poarta, pregatiti. Se ajunsese la o atmosfera asa de tensionata, ca, daca te duceai printr-un sector in care nu te cunostea lumea, desi erai angajat al combinatului, erai suspect." Ion Iordan, siderurgist si el, era repartizat pe 22 decembrie pentru Garzile Patriotice sa pazeasca platforma combinatului. "Incepuse un pic de agitatie, dar subtila. A fost ceva haos in prima zi, apoi muncitorii si-au vazut de treaba. Nici sefii nu stiau ce sa spuna.
Nu erau siguri de ce se va intampla", spune Ion Iordan, acum pensionar. Acesta isi aminteste ca incepuse si in sectie la ei sa se vorbeasca la locul de munca despre nemultumiri chiar si inainte de Timisoara. "Se vorbea mai ales dupa ce a inceput Gorbaciov cu perestroika. Se invatasera si securistii cu noi. Pe noi, astia mititei, nu ne prea ingramadeau. si eu vorbeam, pentru ca eram nemultumit, ne tineau la munca patriotica dupa opt ore de tura de noapte si eu tineam copiii inchisi in casa." Dupa 22 decembrie a mers in continuare la munca, "pentru ca, chiar daca vrem sau nu, trebuie sa recunoastem ca intrase in noi impulsul de comunisti: vroiam sa ne facem treaba pentru ca frica era mare", conchide fostul siderurgist.
In ultimul timp se trancaneau vrute si nevrute. (…) Au fost reactii extraordinare cand s-a scapat pe radio, momentul cand au inceput bubuiturile, huiduielile." Lucian Alexandrescu (foto 5).
Nu a venit nici un sef sa ne spuna ceva nici inainte de fuga lui Ceausescu, nici dupa. Nimeni nu spunea nimic oficial, iar angajatii au facut fiecare ce a crezut el. " Nicu Vlase (foto 4).
