George Foreman, fostul campion mondial la categoria grea, care a murit la vârsta de 76 de ani, părea destinat să fie ținut minte timp de aproape 20 de ani pentru maniera șocantă în care a pierdut în fața lui Muhammad Ali, în 1974, în celebra luptă „Rumble in the Jungle”.
Un pugilist redutabil, care emana amenințare din fiecare por, texanul de 1,93 m părea invincibil – până când Ali a reușit victoria uimitoare în runda a opta în Zair, în acel meci devenit legendar.
Dar, două decenii mai târziu, la vârsta de 45 de ani, Foreman – mai greu și mai lent – a demonstrat adevărul zicalei că ultimul lucru pe care îl pierde un boxer este lovitura sa, reușind să-l facă knock-out pe Michael Moorer, un adversar cu 18 ani mai tânăr, recâștigând astfel centura WBA pe care o pierduse în fața lui Ali cu ani în urmă.
Foreman a avut două cariere – și două personalități complet diferite. În tinerețe, semăna cu un monstru implacabil de tip Sonny Liston, distrugând tot în calea lui, așa cum va face Mike Tyson un deceniu și jumătate mai târziu.
Totuși, într-o transformare neașteptată, Foreman s-a întors în ring în 1987, după o pauză de 10 ani, ca un bunic chel, jovial și rotofei, care se bucura de porecla „Predicatorul cu pumnul de fier” (The Punchin’ Preacher).
Amiabil și pus pe glume, Foreman cel reîntors după un deceniu de predicare a Evangheliei era opusul versiunii sale din tinerețe. Totuși, ce a rămas – așa cum au descoperit pe pielea lor Moorer și alți adversari – a fost puterea devastatoare a loviturii sale, care l-a readus în vârful boxului mondial.
„Încă am o lovitură bună,” le spunea scepticilor. „Dacă clipești, te vei trezi pe podeaua vestiarului.”
Născut în Marshall, Texas, la 10 ianuarie 1949, George Foreman a fost un tânăr cu probleme, care și-a găsit direcția în box. La 19 ani, a câștigat medalia de aur la categoria grea la Jocurile Olimpice de la Ciudad de Mexico, fluturând un mic steag american pe podium.
Cum acele Jocuri au fost marcate de salutul „Black Power” al lui Tommie Smith și John Carlos, gestul naiv de patriotism al lui Foreman a fost privit cu dispreț de unii.
Un an mai târziu și-a început cariera profesionistă cu un knock-out în runda a doua împotriva lui Vernon Clay, la Houston. În următorii patru ani, a trecut prin divizia grea ca un tăvălug, câștigând titlurile WBA și WBC prin distrugerea lui Joe Frazier – care era neînvins până atunci – în doar două runde brutale la Kingston, Jamaica, pe 22 ianuarie 1973 – o lovitură părând că îl ridică de la sol pe campionul doborât.
Totuși, Foreman a mărturisit ulterior că lupta cu Frazier l-a speriat. „Nu voiam ca Joe să se uite în jos, pentru că, dacă ar fi făcut-o, mi-ar fi văzut genunchii tremurând”, și-a amintit el.
Foreman părea – atât la propriu, cât și la figurat – cu un cap deasupra tuturor adversarilor săi, chiar dacă problemele financiare l-au împiedicat să boxeze în SUA. Portoricanul Jose Roman a fost doborât într-o rundă la Tokyo, iar americanul Ken Norton – care îi rupsese maxilarul lui Ali cu un an înainte – a fost distrus în a doua rundă, în Venezuela.
Apoi a urmat Zair. Pe 30 octombrie 1974, în fața a 60.000 de fani la Kinshasa, Foreman și-a pierdut titlul și aura de invincibilitate când Ali l-a făcut knock-out în runda a opta, după ce l-a lăsat intenționat să se epuizeze.
Foreman a recunoscut ulterior că se aștepta să-l doboare pe Ali cu ușurință. „Îmi amintesc că i-am dat lui Muhammad cea mai puternică lovitură în plex pe care am dat-o vreodată. Oricine altcineva s-ar fi prăbușit. Muhammad s-a încordat, am văzut că l-a durut. Apoi s-a uitat la mine cu o privire care parcă spunea: ‘Nu te las să mă rănești’.”
Înfrângerea l-a afectat profund pe Foreman. A lipsit 15 luni din ring, iar meciul de revenire cu Ron Lyle, la Las Vegas, a fost un haos: ambii au fost trimiși la podea de două ori, înainte ca Foreman să câștige în runda a cincea.
Cinci luni mai târziu, l-a oprit din nou pe Frazier în runda a cincea la New York, iar după câteva victorii modeste, a luptat cu Jimmy Young într-un meci eliminatoriu în Puerto Rico. Într-o altă confruntare intensă, Foreman a fost trimis la podea în runda a 12-a și a pierdut la puncte. În vestiar, a pretins că a avut o revelație divină și a anunțat retragerea, rupând legătura cu boxul și devenind predicator.
Puțin s-a mai auzit de Foreman timp de un deceniu. Când a revenit – cu un knock-out asupra lui Steve Zouski la Sacramento, pe 9 martie 1977 – s-a spus că o face doar ca să strângă fonduri pentru biserică.
În schimb, s-a petrecut una dintre cele mai uimitoare reveniri din istoria sportului. După 19 victorii, Foreman a fost programat să-l întâlnească pe Gerry Cooney la Atlantic City, pe 15 ianuarie 1990. Knock-out-ul spectaculos din runda a doua l-a repus pe texanul zâmbitor în lupta pentru titlu.
Pe 19 aprilie 1991, Foreman a boxat cu campionul mondial Evander Holyfield la Atlantic City, pierzând onorabil la puncte. „Am demonstrat că 40 de ani nu înseamnă sfârșitul,” a spus el.
Foreman nu se oprise. După trei victorii, l-a întâlnit pe Tommy Morrison pentru centura vacantă WBO. Deși a fost depășit tehnic, nu s-a retras. A primit apoi șansa de a-l înfrunta pe Moorer, deținătorul titlurilor WBA și IBF.
Pe 22 noiembrie 1994, în Las Vegas, Foreman – purtând aceiași pantaloni roșii ca în meciul cu Ali, 20 de ani mai devreme – l-a făcut knock-out pe Moorer cu o dreaptă brutală în runda a zecea. Era din nou campion – la 45 de ani.
Și tot n-a pus mănușile în cui. A câștigat, deși neconvingător, meciuri cu Axel Schulz, Crawford Grimsley și Lou Savarese, apoi a pierdut controversat la puncte cu Shannon Briggs pe 22 noiembrie 1997. Avea 48 de ani și s-a retras în liniște.
După retragere, a devenit comentator și a câștigat o mică avere asociindu-și numele cu un grătar electric pentru gătit sănătos.
A fost tatăl a nouă copii – toți băieții se numeau George, iar toate fetele Georgette. Întrebat de ce, Foreman răspundea cu umor: „E mai ușor să-i chem pe toți la cină în același timp.”
