Din cea mai mare gropă de gunoi a lumii, în apropierea oraşului Rio de Janeiro, Brazilia, 2500 de culegători adună zilnic 200 de tone de materiale reciclabile. Sunt obişnuiţi cu mirosul. Poartă veste numerotate şi văd gunoiul ca pe o sursă de bani. Am fi tentaţi să-i credem nefericiţi şi frustraţi, însă nu avem motive.
Culegătorii reciclează echivalentul gunoiului produs de un oraş cu 400 000 de locuitori şi sunt conştienţi de aportul lor ecologist. Câştigă aproape 25 de dolari pe zi de fiecare. Femeile adună materialele uşoare, precum plasticul şi cartoanele, iar bărbaţii adună ce e greu. Locuiesc în apropiere, în favelele dărăpănate, cu traficanţi de droguri, prostituate şi uliţe nepavate. Groapa de gunoi e centrul existenţei lor şi al vulturilor. Aici manâncă, socializează şi-şi întemeiază familia. De curând s-au organizat într-o asociaţie. Uneori protestează în speranţa că oraşul nu va uita de ei. De curând şi-au construit o clinică şi într-o bună zi vor avea şi bibiotecă, cu cărţi pe care le reciclează.
Filmul documentar „Waste Land„, în regia doamnei Lucy Walker, nominalizat la Premiile Oscar 2011, urmăreşte cel mai important proiect al artistului brazilian Vik Muniz. Muniz este celebru. Pictează, sculptează şi fotografiază şi îşi vinde lucrările pe mulţi bani. S-a născut în São Paulo, într-o familie săracă, însă norocul l-a dus la New York. În adolescenţă, Muniz a fost rănit la picior de un tânăr cu stare şi drept recompensă a primit o sumă de bani cu care şi-a cumpărat un bilet spre Statele Unite.
În 2008, Muniz se mutat la groapa de gunoi din Rio pentru doi ani şi face portretele câtorva culegători, pe care apoi le reproduce cu materiale reciclabile. Le vinde şi banii câştigaţi îi donează asociaţiei. Nu este foarte clar dacă Lucy Walker a intenţionat să facă un film despre Muniz şi a ajuns să facă unul despre culegători. Însă este foarte bine că i-a ieşit aşa. Artistul Muniz şi eroii portretelor sale sunt prezentaţi într-un torent de sensibilitate sinceră, dezarmantă. Culegătorii trăiesc într-o lume ermetică, din care le e greu să iasă. Au foarte rar contact cu cei din afară şi, în principiu, nu părăsesc niciodată Rio.
Unul din ei se numeşte Zumbi şi este subiect pentru Muniz. Este cel care adună cărţi pentru bibliotecă. A citit „Codul lui Davinci”, „Arta Războiului” şi a înţeles rolul lecturii. Tiao este întemeietorul asociaţiei şi cel care îi păstoreşte pe culegătorii din Jardim Gramacho. E un tânăr educat şi modest, cu aşteptări mărunte de la viaţă. Obişnuieşte să afirme că ei nu sunt colegători de gunoaie, ci de materiale. Şi el este subiect pentru Muniz, care alege să-l fotografieze într-o ipostază înspirată din tabloul „Moartea lui Marat” al lui Jacques-Louis David. Alături de ei mai sunt câteva splendide femei, care odată cu portretele lor aduc dramele lor existenţiale şi viaţa de la groapă
Calitatea acestui film nu constă doar în prezentarea unei lumi la care nu ne-am gândit niciodată, ci şi în câteva întrebări pe care ni le punem odată cu Muniz. De pildă, când simt gustul vieţii din afara gropii de gunoi, odată cu vânzarea tablourilor, culegătorii se gândesc să renunţe la reciclare. Este bine să dai buzna în viaţa lor şi să-i transformi în opere de artă vândute pe bani mulţi? Este bine să le arăţi lumea de afară şi să le scurtcircuitezi existenţa? Toate întrebările îşi găsesc răspunsurile la finalul filmului Waste Land şi sunt mult mai optimiste decât ne-am aştepta.
