De altfel, regizorul Tudor Giurgiu nu a făcut vreun secret din faptul că aceste proiecții sunt un fel de statement politic. Filmul nu este încă finalizat și cu toate acestea a simțit nevoia de a-l arăta publicului înainte de alegeri. ”Mi-aș fi dorit să termin filmul până pe 30 octombrie și să îl prezentăm înainte de turul întâi al alegerilor prezidențiale, dar din păcate nu s-a putut. Îl prezentăm totuși acum, înainte de turul doi, ca să știe oamenii că asta este țara în care trăim”. Tudor Giurgiu a mai spus că, deși și-ar dori foarte tare ca filmul său să poată schimba soarta votului, nu își face iluzii în această privință. ”Ar fi trebuit pentru asta să facem o caravană cinematografică și să ducem filmul în Teleorman și-n Olt”, a comentat amar Giurgiu.
Filmul călătorește însă un pic săptămâna aceasta la Iași, Cluj și Timișoara, făcând un pic de campanie electorală anti-PSD. Aceasta pentru că adevăratul personaj negativ al filmului este sistemul securistico-mafiot al Guvernului Năstase. Premierul Năstase apare de altfel ca personaj în film (interpretat de Radu Bânzaru) și apără în fața camerelor de luat vederi un infractor arestat, spunând că nu crede în ”arestările de vineri seară”. Printre personajele malefice o regăsim și pe Rodica Stănoiu, fostă colaboratoare a Securității, ajunsă ministru al Justiției, calitate în care apăra interesele partidului-stat.
Cei care și-ar fi dorit să vadă în film momentul în care Victor Ponta îl aruncă de la balcon pe Cristian Panait vor fi dezamăgiți. Acest lucru nu se petrece pentru că, pe de o parte, întâmplarea cu pricina pare să fi fost mai curând o legendă urbană, procurorul Panait aruncându-se în gol de față cu mama și mătușa sa, conform mărturiilor, dar și pentru că cinematograful are arme mult mai subtile. Asta nu înseamnă că Victor Ponta lipsește din acest film. Date din biografia sa sunt potrivite nu pe unul, ci chiar pe două personaje (poate pe principiul că partidul e în toate). Pe de o parte, apare un procuror tânăr, cadru de nădejde, pe numele din film Vlad Popa, căruia pentru că nu iese din cuvintele șefilor i se încredințează dosarul procurorului Lele, care îi fusese luat abuziv lui Panait pentru că nu a dispus începerea urmăririi penale. Tot lui Vlad Popa i s-au încredințat seminariile pe care Cristian le ținea la Facultatea de Drept, de unde este îndepărtat fără menajamente. Același Vlad Popa îi face și o vizită lui Cristian Panait (în film, Cristian Panduru, jucat impecabil de Emilian Oprea) cu puțin timp înainte de sinuciderea acestuia, aducându-i la cunoștință că a preluat cazul în care Panduru însuși este acuzat de luare de mită și de sustragere de înscrisuri. Cel de-al doilea personaj care are câte ceva din datele lui Victor Ponta este chiar colegul de birou al lui Panduru. Interpretat excelent de Liviu Pintileasa, acesta este un tip mediocru, mereu supus ordinelor, care țintește un post călduț la Guvern și o frumoasă carieră politică. ”I-am întrebat în decursul documentării pentru film pe mai mulți procurori cum e cu magistrații ăștia care au ajuns în politică”, a mărturisit Tudor Giurgiu. ”Ei au zâmbit și mi-au spus că nici unul dintre cei care au plecat din magistratură ajungând la Guvern sau în Parlament nu au făcut-o pentru că erau buni sau că aveau cine știe ce merite, ci pentru că avuseseră de la bun început o misiune.”
Cristian Panait a fost într-adevăr coleg cu Victor Ponta la Judecătoria Sectorului 1. În plus, amândoi erau lectori la Facultatea de Drept a Universităţii Româno-Americane şi făceau parte din echipa profesorului Adrian Năstase. Dar în anul 2002, anul morții lui Panait, acesta era procuror la Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică din Parchetul General, iar fostul lui coleg, Victor Ponta, devenise şeful Corpului de Control al prim-ministrului.
Pentru că filmul lui Tudor Giurgiu nu este încă terminat, la rugămintea lui expresă nu vom face încă o cronică; putem însă anticipa valul de discuții, controverse și dezbateri pe care îl va stârni. De altfel, după proiecția de la cinemateca Union s-a mai stat mult și bine la discuții. Printre cei prezenți la proiecție
s-au numărat Robert Turcescu (ce apare și în film as himself, cum se spune, jucând propriul rol, de moderator TV) și procurorul Lele, cel al cărui dosar a fost instrumentat de Panait și de la care a pornit așa-numitul ”caz” Panait. Una dintre replicile magistrale din film, emblematică pentru sistemul securist care a dominat multă vreme justiția din România, îi aparține șefului lui Panduru (un rol de zile mari al lui Mihai Constantin), care îi explică acestuia cum funcționează Securitatea, pe principiul șirului indian: ”Când unul dintre șefi dispare, șirul face un pas în față și locurile sunt ocupate automat”. Procurorul Lele a comentat în aplauzele publicului că, din păcate, securiștii sunt mult mai împrăștiați, mai dispersați în societate, și că nu au disciplina și rigoarea șirului indian, ei comportându-se mai degrabă ca o turmă care își urmează șeful.
Același șef cinic, întrebat fiind de tânărul procuror ”de ce eu?”, de ce tocmai el fusese ales să fie marioneta sistemului, îi răspunde că ”păreai mai flămând ca alții”, explicând astfel cum se face politica de cadre în justiție, politică și așa mai departe. Vestea bună, consideră optimist regizorul Tudor Giurgiu, este că totuși astăzi unui procuror nu i s-ar mai putea întâmpla ce i s-a întâmplat lui Cristian Panait.
Tudor Giurgiu a mai mărturisit că și-a dorit să facă acest film pentru că și el, asemenea lui Panait, pe când era director al TVR, s-a simțit învins de sistem. ”Dar la un film despre TVR nu ar fi venit nimeni, e o instituție neatrăgătoare. Ar fi fost un film plictisitor (…). Deși nu sunt eu un tip mistic, am fost surprins de un șir întreg de coincidențe care m-au convins că eu sunt cel ce trebuie să facă acest film despre lupta unui om cu un întreg sistem.”
Nu doar lupta solitară cu sistemul îi leagă pe cei doi. Tudor Giurgiu a fost surprins să afle că Panait era, ca și el, dinamovist și că frecventa, tot ca și el, barul de karaoke de la Teatrul Țăndărică. ”Sunt absolut convins că la un moment dat ne-am intersectat drumurile, deși nu
ne-am cunoscut personal niciodată.”
Nu știm cât este vorba de destinul care intersectează oameni și biografii, cert este însă că despre acest film se va vorbi mult, și pe bună dreptate.
