La Teatrul Odeon a avut loc de curând o nouă premieră semnată de regizorul Alexandru Dabija. Fidel „programului“ său, acesta a pus în scenă o nouă comedie românească: „Titanic Vals“ de Tudor Muşatescu.
Fără a fi unul dintre cele mai mari spectacole ale sale, „Titanic Vals“ rămâne în „parametrii optimi“, dacă ar fi să ne exprimăm tehnic. Se râde mult, prin urmare este o comedie reuşită. Scenografia lui Helmut Stürmer e cu adevărat spectaculoasă. Mulţi dintre actori au mai lucrat de nenumărate ori cu Alexandru Dabija şi se simt ca peştele în apă în spectacolele sale. Cei mai mulţi dintre ei sunt nişte „specialişti“ în roluri de comedie şi au intrat cât se poate de uşor în pielea personajelor. Totul e joacă ghiduşă, pe scenă e o veselie generală şi fiecare îşi face „datoria“ cu determinare şi aplomb, de la actorii cunoscuţi ai teatrului, precum Dorina Lazăr, Ionel Mihăilescu, Antoaneta Zaharia, Rodica Mandache, Pavel Bartoş, Nicoleta Lefter, Ioan Batinaş şi Marius Damian, la foarte tinerele Ruxandra Maniu, care joacă în travesti, şi Sabrina Iaşchevici. Ultimele două de altfel sunt chiar câştigătoarele Galei Tânărului Actor din anii 2012 şi 2013 şi este mai mult decât lăudabil faptul că au fost cooptate în acest proiect în timp ce cei mai mulţi câştigători ai Galei Hop nu fac altceva decât să stea acasă şi să-şi admire în tăcere trofeul devenit un bibelou inutil pentru că teatrele nu s-au înghesuit să le dea vreo şansă.
Spectacolul este, cum spuneam, unul „curat“. Nu poate însă să nu te neliniştească sentimentul foarte intens de déjà-vu. Totul e corect, poate chiar prea corect. Este o montare a textului lui Tudor Muşatescu după reţetă. Aşa cum le-ar plăcea şi bunicilor care nu au mai fost demult la teatru, şi nepoţilor care nu au mai fost niciodată. Celor care sunt însă nu doar spectatori fideli, ci chiar fani ai lui Alexandru Dabija, o montare ca la carte poate părea mult prea puţin. Aceştia pot fi chiar uşor dezamăgiţi. Pentru că Dabija este ludic, pentru că Dabija este inventiv, pentru că Dabija este mereu surprinzător şi nu te plictiseşte niciodată. De data asta lucrurile nu au mai stat chiar aşa. Sigur că montarea nu este nici pe departe o „trădare“. Regizorul este rafinat, elegant, are o bucurie evidentă a lucrului cu actorii de la Odeon, teatrul lui de suflet, şi în general este fidel unui crez de la care nu abdică niciodată. El nu este capabil, slavă Domnului, să dea „dude“. Dar spectatorii care-i îndrăgesc montările aşteaptă de la Alexandru Dabija mult mai mult decât un spectacol corect. Poate că e şi vina lui că prea ne-a răsfăţat cu delicateţuri rafinate. Acum o simplă savarină nu ne mai mulţumeşte.
