De curând, a avut loc la Ploieşti prima piaţă organizată pentru cumpărătorii şi vânzătorii de produse cinematografice.
Aşa se face că zeci de producători, scenarişti, regizori şi distribuitori din Europa, Asia şi Statele Unite au venit la evenimentul intitulat „Golden Carpathian Market & Film Festival” să testeze piaţa românească, în special, şi pe cea din fostul bloc comunist, în general. În paralel cu târgul, s-a desfăşurat şi o competiţie de filme de lungmetraj.
Cum baza unui târg de succes stă în stabilirea de relaţii, cumpărătorii şi vânzătorii s-au tatonat, s-au prezentat, s-au cunoscut şi chiar au petrecut împreună, multe dintre afaceri încheindu-se şi la întâlnirile informale din fiecare seară. Pentru că Ploieştiul este plasat între Bucureşti şi staţiunile montane de pe Valea Prahovei, invitaţii străini au făcut şi puţin turism, fiind plimbaţi de către organizatori la Sinaia, unde au văzut Peleşul, şi în Capitală, unde s-au minunat de dimensiunile Casei Poporului.
Îmbinând utilul cu plăcutul, unii dintre producători s-au interesat deja de condiţiile în care ar putea filma în aceste două locaţii atât de speciale. S-au pus astfel bazele unor viitoare contracte. Scenariştii şi-au găsit potenţiali regizori şi producători, regizorii au citit scenarii şi şi-au prezentat proiectele unor producători, televiziunile străine au fost interesate să achiziţioneze în speciale filme documentare şi pentru copii, dar au studiat şi oferta de formate de emisiuni, iar câţiva producători s-au decis să-şi unească forţele financiare pentru viitoare coproducţii. A fost o piaţă de la care mai nimeni nu a plecat cu mâna goală, chiar dacă pentru a finaliza contractele mai e nevoie de ceva timp. Primul pas spre viitoare producţii a fost însă făcut.
Emigranţi, trafic de carne vie şi traumele postcomunismului
În competiţia de lungmetraje au intrat şapte pelicule, toate din ţări ex-comuniste. Din păcate, cel mai aşteptat dintre ele, „Ispita Sfântului Tony”, al estonianului Veiko Õunpuu, care a fost nominalizat la premiul pentru cel mai bun film la European Film Awards, dar şi la festivaluri celebre precum Sundance şi Rotterdam, nu a mai intrat în concurs pentru că autorul a trimis doar un DVD, şi nu filmul pe peliculă, cum era stipulat în regulament. Aşa se face că în lupta pentru premiile totalizând 10.000 de euro au intrat doar şase filme: „Pall Adrienn”, al regizoarei maghiare Agnes Kocsis, care a luat la Ploieşti premiul pentru cel mai bun film după ce la Cannes primise Premiul FIPRESCI; „Between Two Fires”, scris şi regizat de poloneza Agnieszka Lukasiak, film ce a primit premiul publicului; producţia bosniacă „The Abandoned”, regizată de Adis Bakrac, peliculă premiată pentru scenariul semnat de Zlatko Topcic; „Tăticul”, al slovenului Vlado Škafar; „The Show Must Go On”, al croatului Nevio Marasovic, şi „Botezul”, în regia polonezului Marcin Wrona.
Filmele au demonstrat că cinematografia din fostul bloc comunist are câteva teme predilecte. Demonii dictaturii şi ai sărăciei îi „posedă” încă pe locuitorii acestor ţări, poveştile legate de aceste drame fiind, prin urmare, nelipsite din filmele creatorilor din ţările care au cunoscut ororile comunismului şi nesfârşita tranziţie de după prăbuşirea acestui sistem „inuman şi criminal”. Cu un destin chiar şi mai trist, ţările din fosta Iugoslavie, care au fost măcinate de un război fratricid, dezbat încă în filmele lor teme legate de atrocităţile comise atunci. Astfel, în filmul bosniac „The Abandoned” ni se spune povestea emoţionantă a copiilor născuţi în urma violurilor în masă, prunci pe care mamele lor i-au urât atât de tare pentru modul atroce în care au fost concepuţi, încât i-au abandonat la casele de copii.
Un alt subiect favorit al regizorilor este emigraţia. În „Between Two Fires”, de pildă, o femeie fuge împreună cu fiica sa din Bielorusia în Suedia, unde ajunge într-un lagăr pentru emigranţi, trebuind să facă faţă sistemului de selecţie a potenţialilor cetăţeni. Partea tristă este că destinul femeii intră într-un fel de buclă. În ţara ei trăia cu un bărbat pe care nu-l iubea, pentru că nu avea resurse financiare, iar odată ajunsă în Suedia, ea trebuie din nou să devină sclava unui suedez care, în schimbul unei căsătorii aranjate, îi cere recompense în „natură”. Deşi filmul este creat de o femeie, este destul de puţin feminist, părând a transmite mesajul că singura variantă a unei femei de a se descurca în viaţă este aceea de a deveni prostituată sau nevastă. Acum, cu toată compasiunea pe care o avem pentru victimele traficului de carne vie, trebuie să precizăm că realitatea din teren arată că ar putea totuşi şi munca cinstită să fie o opţiune.
