Sâmbătă seară a avut loc noua premieră a lui Silviu Purcărete de la Teatrul Naţional din Craiova, „O furtună”, spectacol ce marchează cea de-a noua colaborare dintre regizor şi această trupă.
Montarea este intitulată „O furtună” şi nu pur şi simplu „Furtuna”, fiind doar una dintre miile de „lecturi” ale textului lui Shakespeare asupra căruia regizorii s-au aplecat de atâtea ori de-a lungul vremii. În plus, nu este orice „Furtună”, ci una pe deplin asumată de „un” regizor, pe numele lui Silviu Purcărete. Deşi nu este la fel de flamboaiantă ca alte montări ale acestui director de scenă atât de special, este cu siguranţă un exerciţiu de creator extrem de interesant. Fără a avea pretenţiile de a fi un creator cu majusculă („job-ul” este ocupat deja de la începutul timpurilor), atât Prospero, cât şi Silviu Purcărete însuşi se joacă de-a creaţia.
O lume din materiale reciclabile
Poate cea mai interesantă propunere a spectacolului „O furtună” este aceea că textul lui Shakespeare nu mai este abordat ca o feerie, ba chiar având în plus şi inedite accente noir şi de film horror. Prospero devine mai degrabă un soi de părinte al lui Frankenstein care creează monştri. Primul Frankenstein este chiar Miranda, fiica lui Prospero. Prospero ridică din pat un manechin bărbat, pe care îl îmbracă într-o rochie din hârtie ordinară, reciclabilă, căruia îi dă viaţă. Magul Prospero (Ilie Gheorghe) îşi creează deci lumea din materiale reciclabile, iar personajele care îi populează insula par a proveni tot dintr-o groapă cu deşeuri genetice. Chiar şi sălaşul magului este o casă în paragină, ba chiar în descompunere, din tavan căzând, din cauza vântului puternic al furtunii stârnite de Prospero, cărămizi şi bucăţi de moloz. (Scenografia este semnată de mereu surprinzătorul Dragoş Buhagiar.)
Femeia-demon
Asta nu înseamnă că acest „pământ nou” creat de Prospero nu are frumuseţea lui, ba dimpotrivă. Rochiile din hârtie reciclabilă sunt somptuoase, chiar dacă atât de uşor perisabile (de altfel, şi lumea lui Shakespeare e creată din „plămada din care sunt făcute visele”), iar manechinul Miranda ce devine şi femeie, şi bărbat, sau nici femeie, nici bărbat, este de o frumuseţe ireală. Asta, desigur, şi graţie minunatului actor Sorin Leoveanu, care în Miranda lui uşor horror este poate una dintre cele mai reuşite Mirande din istoria „Furtunii”. Miranda nu este doar serafica făptură care rosteşte timid şi şăgalnic: „Sunt fecioară” sau „Vaaai, ce proastă sunt!”, ci -surpriză! – ea este şi Caliban. Şi nu este vorba de faptul că un actor interpretează două personaje, ci că Miranda şi Caliban sunt una şi aceeaşi fiinţă. Miranda este posedată de „dracul” Caliban, dezvoltând un sindrom foarte drag regizorilor de filme horror, care se numeşte „personalitate multiplă”.
Cu urlete de demonizat, Miranda îşi sfâşie şi-şi rupe-n bucăţi frumoasele rochiţe şi devine monstrul Caliban, cel care-l urăşte de moarte pe Prospero. Cele două personalităţi distincte, până la un punct, se ating şi încep să se amestece. Astfel că, din dulapul unde era ţinut captiv Caliban, la un moment dat iese Miranda, în preafrumoasa-i rochiţă, ţinând însă în mâini un ciocan şi-un cui. Se apropie de bătrânul ei tată, care doarme (somnul raţiunii naşte monştri, în cazul de faţă la propriu), şi nu ştie ce să facă: să-i înfigă cuiul în cap, perforându-i creierul care a creat-o, sau să-l sărute pe frunte, ca o fiică bună şi iubitoare. Aici regizorul se joacă cu o serie de simboluri livreşti: de la Lucifer, care şi-a înfruntat Creatorul, la Oedip, patricidul, şi, trecând prin „tata” Freud, ajunge la „icoane” ale culturii moderne, ca Alfred Hitchcock, căci Miranda-Caliban este fără îndoială „psycho”. Asta nu înseamnă că Purcărete a transformat „Furtuna” într-o tragedie, nici vorbă. Lumea lui Prospero are un comic al ei, chiar dacă e unul cam întunecat. (În asta constă şi noutatea montării.) Ariel (Valentin Mihali) şi „gaşca” lui de spirite sunt prezentaţi ca nişte clovni, dotaţi cu nas roşu, regulamentar, dar până şi clovnul este adesea în filmele de la Hollywood un personaj „scary”. Ariel este un clovn pus pe rele, a împrumutat ceva din natura vindicativă a stăpânului său, şi îşi comentează adesea farsele cu câte un râs surd ce-ţi cam îngheaţă sângele-n vine. Deşi este simpatic în felul lui, în orice caz nu l-ai invita pe acest clovn la petrecerea copiilor tăi.
Nu ştim ce părere ar avea Shakespeare despre această abordare (el n-a apucat să vadă filme horror), dar bătrânul Hitchcock ar fi fără îndoială amuzat şi chiar un pic gelos pe Silviu Purcărete. „Furtuna” lui nu este o creaţie demiurgică măreaţă şi fără cusur, dar nici furtună-ntr-un pahar cu apă. Este „O furtună”. Una care te zgâlţâie destul de tare cât să-şi merite titlul.
