Am vazut la televizor un film american a carui actiune se petrecea si in Romania. O parte s-a filmat si in Muzeul National de Istorie a Romaniei. Aratandu-i interiorul acestei cladiri unui american, un roman spunea cu orgoliu: „Pe vremea cand a fost inaltat acest palat, voi, americanii, nici nu existati!”. Umilit, americanul a inghitit galusca si a schimbat vorba. Incultura echipei de filmare, altoita pe complexul unei istorii tardive a americanilor, a facut ca fostului Palat al Postelor sa i se atribuie o vechime medievala, desi, cum se vede scris si pe fatada sa, dateaza din anul 1899. Au si americanii cladiri cu mult mai vechi si, slava Domnului, avem si noi edificii mai vechi decat cele mai vechi ale lor, dar aceasta este cu totul alta poveste.
Filmul cu pricina este oricum prost, cum sunt cele mai multe difuzate pe micile ecrane, care, daca nu se ocupa de viata sexuala a obsedatilor protagonisti, atunci neaparat se ocupa de viata puscariasilor, garnisind actiunea cu cat mai multe arme, de la cutite pana la aruncatoare de flacari, pumni si suturi cu nemiluita, creieri pe pereti si sange in valuri.
Cum televiziunea are un impact extraordinar asupra marelui public, nu e de mirare ca in scoli au sporit violenta si sinuciderile, profesorii sunt timorati, tot mai multe case de schimb valutar, benzinarii, magazine si restaurante, ba chiar si gradinite (!) sunt sparte, oamenii sunt ucisi sau doar jefuiti in case ori la drumul mare, politicienii sunt corupti, iar in puscarii nu mai sunt locuri pentru infractorii proaspat dovediti. Si toate acestea, din cauza de rating, caci publicul larg chiar astfel de filme vrea sa vada, dupa ce ani de zile televiziunea l-a „educat” in acest sens.
