Radu Alexandru Nica este unul dintre cei mai proeminenţi regizori ai tinerei generaţii. După ce s-a şcolit în Germania, s-a format ca director de scenă la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, unde a montat spectacole importante, precum „Hamlet”, „Balul”, „Vremea dragostei, vremea morţii” şi altele. De câţiva ani lucrează la Teatrul German de Stat din Timişoara.
Anul acesta este nominalizat la Premiile UNITER la categoria cel mai bun regizor pentru spectacolul „Mountainbikerii”. Despre această montare am vorbit şi noi cu Radu Nica.
Radu, ai luat la începutul carierei un premiu Uniter pentru debut, spectacolele tale de mai târziu nu au fost trecute cu vederea şi au mai avut câteva nominalizari de-a lungul timpului, iar acum eşti pe cale să primeşti şi un premiu de regizor în toată firea, să-i spunem. Ce reprezintă pentru tine acest spectacol şi unde se situează el în cariera ta?
Radu Alexandru Nica: „Mountainbikerii” îl văd ca pe un spectacol de schimbare de paradigmă estetică personală. Simt că mă interesează din ce în ce mai puţin estetica cu tentă postexpresionistă, cu accent puternic pe mişcare, pe ritm, pe violenţă etc., care mă definea oarecum până acum, iar acest spectacol reprezintă mutarea centrului meu de interes către teatrul cu tentă realistă sau chiar hiperrealistă. Poate că e o chestiune de vârstă, însă mai nou pauzele, plictisul, imobilismul îmi spun mult mai mult despre omul contemporan decât un produs well-made. Artificiul, oricât de seducător ar fi, îmi pare o formă tot mai insidioasă de oportunism.
Te-ai refugiat de câţiva ani la Teatrul German din Timişoara. Te reprezintă mai bine această scenă?
R.A.N.: Nu aş putea spune că m-am refugiat la Timişoara, ci doar că mi-am mutat centrul de interes şi cel locativ. Am simţit că în relaţia mea cu teatrul din Sibiu, după şapte ani petrecuţi acolo, deşi e locul în care m-am format şi de care mă leagă multe amintiri plăcute – oameni cu care am crescut artistic, spectacole pe care le iubesc – s-a ajuns totuşi la o anumită rutină, naturală, ca în orice altă relaţie de altfel. Am venit la Timişoara pentru alte provocări pe care aici pot să le parcurg mulţumită în primul rând unui context extrem de favorabil creaţiei şi a unei igiene morale exemplare. Ar fi nedrept să fac o comparaţie între profilele artistice ale teatrelor, ambele au puncte tari, si slabe, dar ar fi neetic din parte-mi să judec în public locurile în care m-am format sau la a căror formare încerc să contribui.
Cum ai ajuns la acest text şi de ce ai simtit nevoia să-l pui în scenă?
R.A.N.: Textul l-am descoperit la o lectură pe care am coordonat-o la Sibiu în cadrul FITS 2010. Am optat să-l montez tocmai pentru că simţeam nevoia unei schimbări destul de radicale în felul în care fac teatru. Textul are teme mari, dar le expune simplu, fără emfază, fără pretenţia de a fi un mare text, el fiind altminteri extrem de bine scris, surprinzător, cu o structură filmică, întrucâtva influenţat de dramaturgia lui Schnitzler (mai ales la nivel tematic, dar şi structural), dar care abordează şi o modalitate mai puţin explorată de mine de a face teatru – cea în care timpul real coincide cu timpul reprezentării.
Poate fi considerată viaţa toată o călătorie cu bicicleta, mai lungă sau mai scurtă, după cum îţi e norocul?
R.A.N.: Cred că ai intuit bine conotaţia metaforică a titlului. Mountainbikerii suntem noi, tot mai mulţi parcă, cei care fugim de propria viaţă, de responsabilitate, de adevăr, de confruntări relevante, având ca unic scop servirea unor idoli mult prea trecători – corpul nostru, pielea noastră, sănătatea noastră, cea tratată cu botox şi Viagra la bătrâneţe. Ceva mai rar cu înţelepciune.
Povesteşte-ne câte ceva despre echipa cu care ai lucrat.
R.A.N.: Păi, ce să povestesc? Că sunt nişte artişti extraordinari ştim cu toţii. Că le sunt recunoscător le-am spus deja în particular, fiecăruia în parte. Că încerc să-mi exprim gratitudinea faţă de ei oferindu-le tot mai mult spaţiu liber de intervenţie/creaţie/manevră în spectacolele mele (ca şi actorilor, de altminteri) o spun acum şi în public şi nu mă simt deloc mai puţin regizor pentru asta. Dimpotrivă.
