Marele regizor rus Yuri Kordonsky, ucenicul şi mai marelui director de scenă Lev Dodin, a revenit pentru a cincea oară la Teatrul Bulandra, unde a montat şi de această dată tot un text rusesc.
Dacă la precedentele „aventuri” dramatice bucureştene mizase pe nume grele precum Cehov, Gogol şi Dostoievski, de data aceasta regizorul a ales un text contemporan. El a dramatizat romanul de debut al tânărului regizor de film Pavel Sanaev, „Îngropaţi-mă pe după plintă”. Cartea autobiografică a avut vânzări-record nu doar în Rusia, unde atât autorul, cât şi alţi membri ai familiei sale sunt artişti cunoscuţi, ci în întreaga lume. Acest lucru s-a întâmplat în ciuda faptului că romanul nu are nimic din ingredientele unei cărţi menite să devină bestseller: nu face aşa-zise dezvăluiri incendiare precum „Codul lui Da Vinci”, nu e vreun policier plin de mistere precum saga din seria „Millenium”, nu are o poveste lacrimogenă sau scene erotice incendiare. Ceea ce are însă din plin această carte este o poveste cât se poate de autentică, o dramă umană cu care este imposibil să nu empatizezi. Numai că literatura şi teatrul sunt două arte diferite, şi succesul romanului nu era câtuşi de puţin un cec în alb pentru regizorul Yuri Kordonsky. Pentru a câştiga acest pariu, Kordonsky a decis să dramatizeze chiar el romanul, iar traducerea piesei i-a fost încredinţată Maşei Dinescu, a cărei tălmăcire este o capodoperă în sine.
Marian Râlea – copilul magic
Pe scena goală apare personajul povestitor. El este Saşa Saveliev adult (alter ego-ul scriitorului Pavel Sanaev), care începe să spună povestea lui Saşa Saveliev băieţelul de 9 ani. Pe măsură ce amintirile încep să-l „locuiască”, spaţiul de joc se „mobilează” şi se „populează”. Ca sub ochiul unui scenograf atent, fiecare piesă de mobilier din vechea casă a bunicilor este adusă pe scenă şi pusă la locul ei, la cererea expresă a lui Saşa. Pentru ca puzzle-ul să fie complet, sunt readuşi la viaţă şi bunicii, iar ceasul biologic al povestitorului este întors până ce ajunge la vârsta de 9 ani. Pentru că cel ce ne va relata cu adevărat povestea este băieţelul Saşa care ne spune, ca într-o frumoasă compunere şcolară, cum decurge viaţa lui de copil. Şi aici intervine uriaşul talent al actorului Marin Râlea, care chiar devine un puşti de 9 ani. Ca prin minune, nu mai vedem în faţă un bărbat de 50 de ani, ci un copil traumatizat, abuzat emoţional, pe care îţi vine să-l strângi în braţe. Dar nu e de mirare că Marian Râlea se transformă. Ştie toată lumea că el e „Magi”, dar niciodată magia nu i-a funcţionat parcă mai bine ca acum. Dacă la început totul pare simpatic şi chiar vesel fiindcă lumea dimprejur e privită şi descrisă cu vocabularul plin de farmec şi fantezie al unui băieţel, acţiunea capătă dimensiuni din ce în ce mai dramatice şi lumea frumos colorată, ca o pictură naivă, a existenţei unui copil capătă tuşe din ce în ce mai întunecate. Aşa cum remarca trist Antoine de Saint- Exupery în „Micul prinţ”, adulţii le dăunează uneori grav copiilor. Saşa este prins între dragostea a două femei, mama şi bunica lui, iar trupul lui firav a devenit câmpul lor de bătaie.
Un tsunami pe nume Mariana Mihuţ
„Mama era Fericirea rară. Bunica era Viaţa reală. Când mama pleca, eu rămâneam cu Viaţa reală. Viaţa reală nu lăsa loc Fericirii să intre în mine”, astfel explică drama sa copilul. Ţinut ostatic de bunică, el învaţă de mic să-şi disimuleze sentimentele şi să „sărute fără afecţiune, ca parte dintr-o înţelegere” (cum spunea Laurie Anderson într-una din poveştile sale). Ca să poată primi câteva clipe cu „ciumiţa mea” (astfel traducea el porecla „ciuma bubonică” pe care bunica i-o dăduse fiicei sale), el trebuie să înveţe să mintă ajungând ca, în urma josnicului şantaj emo¬ţional al bunicii, să-i spună mamei că pentru el „mami” e de fapt, bunica. Personajul bătrânei este un colos de femeie care domină şi supune fără milă tot ce mişcă, o Mama Rusia dominatrix. Incapabilă de dragoste adevărată, ea îi chinuieşte şi-i manipulează pe toţi din jur cu metode de torţionar autentic. Este o măiastră utilizatoare a abuzului emoţional, având clipă de clipă gata pregătit un şuvoi de blesteme şi de înjurături colorate (de parcă „ i-ar curge broaşte râioase din gură”), ştiind însă şi să plângă, şi să implore, şi să joace la perfecţie rolul femeii bolnave şi neajutorate.
Îşi urăşte fiica (Andreea Bibiri, foarte bună în rolul femeii care îndură orice umilinţă doar pentru a-şi vedea copilul) şi-şi dispreţuieşte bărbatul (Claudiu Stănescu e absolut senzaţional în rolul bărbatului devenit cârpă de şters podelele pentru soţia sa, definitiv învins şi fatalmente un om pierdut, care ştie că singura lui salvare va fi prin moarte), iar pe nepot vrea să-l transforme într-un fel de căţeluş care să stea lipit pe veci de fusta ei. Bunica e un monstru, adeseori simpatic, dar un monstru fără doar şi poate, o femeie maladiv-dominatoare care stăpâneşte la perfecţie jocul puterii. Deşi pare un truism să spui că Mariana Mihuţ este o actriţă uriaşă, de data aceasta este pur şi simplu nepământean de bună. Pare că nicicând această adevărată cascadă Niagara a teatrului nostru nu a fost mai „fatală”, o forţă de proporţii cosmice care „rade” totul în jur. O femeie mai bărbată decât Zoe Trahanche şi chiar mai dotată cu „cojones” decât anteriorul său personaj, Regele Lear. Bunica e mai aproape de personajele feminine din tragedia greacă, Medeea sau Hecuba. Iar Mariana Mihuţ e în acest spectacol mai „devastatoare” decât un tsunami. Spectacolul e copleşitor emoţional, spectatori de toate vârstele şi sexele ies din sală cu lacrimile în barbă, deşi montarea nu are nimic telenovelistic în ea. Sunt lacrimi adevărate pentru o tragedie modernă sută la sută adevărată.
