18.5 C
București
duminică, 5 mai 2024
AcasăInternaționalMaria Obretin: „Nu mă apuc de proiecte în care nu cred"

Maria Obretin: „Nu mă apuc de proiecte în care nu cred”

De când a terminat facultatea în 2003 a lucrat numai în regim independent. E riscant, spune Maria Obretin, dar totodată nu e obligată să joace roluri care nu îi plac. În prezent, o puteţi vedea la Bulandra în cele două spectacole montate acolo de Andrei Şerban. Dar, cu siguranţă, îi ştiţi vocea din reclame sau din -dublajele de la desene animate.

Maria Obretin a absolvit UNATC în 2003. A jucat în câteva spectacole montate de Gianina Cărbunariu: „Terorism”, „Stop the tempo”, a făcut parte din echipele care au contribuit la lansarea unor proiecte independente ca Teatrul Desant. În afară de teatru, face dublaje la desene animate, voci pentru reclame radio şi TV, participă la evenimente pentru copii.

Cum e viaţa de actor independent?

Maria Obretin: E riscant. Dar eşti obligat să fii -pregătit tot timpul. Nu ai locul tău comod în teatru: -indiferent ce se întâmplă, ai ce să joci şi îţi primeşti salariul. Ăla mic. Te duci la -castinguri, la audiţii şi din toate lucrurile pe care le încerci, unele chiar se -întâmplă. Şi nu cred că e o realizare să te angajezi. Vorbeam zilele trecute cu un băiat care era fericit că -fusese angajat într-un teatru din provincie.

Dar avea un salariu de 560 de lei. El stă în Bucureşti. Dacă are doar trei spectacole pe lună acolo, dă toţi banii pe transport. Dacă te angajezi, în primul rând -financiar, e jignitor. Şi nici nu cred că vreau să fiu -angajată, să fiu obligată să joc în toate spectacolele în care nu vreau să fiu.

Sunt multe audiţii, castinguri?
M.O:
Teatrul nu e, din păcate, o sursă de venit. Nici -pentru cei angajaţi, nici pentru colaboratori. Alte surse sunt reclamele TV, reclame pentru radio, dublajele desenelor animate, evenimentele pentru copii, team buildingurile. Fiecare dintre noi munceşte în funcţie de abilităţi. Personal, am avut mult noroc datorită vocii. Fac dublaje şi reclame pentru radio destul de mult. Îmi place enorm şi mă distrează foarte tare. Pot face foarte multe lucruri cu vocea mea. Îmi place să descopăr ce voce se potriveşte personajelor din desene animate. E ca o joacă. De fapt, cam despre asta e vorba în meseria asta: joacă şi plăcere, chiar şi atunci când ai de jucat ceva grav, greu, tragic. E imens de multă plăcere în a experimenta sentimente. Suntem norocoşi, noi, actorii, că munca noastră e şi plăcerea noastră cea mai mare.

Că tot vorbeai de dublaje… Esti de acord cu dublarea filmelor?
M.O:
Categoric nu. Toţi actorii gândesc asa. Ce m-a mâhnit foarte tare a fost că unul dintre principalele motive invocate a fost „să le dăm actorilor de lucru”. Nu vă folosiţi de noi, vă rog! E adevărat că salariul unui actor e penibil de mic şi că cei independenţi trăiesc aşa… la noroc… dar NU NE DORIM ASTA, nici pentru noi, nici pentru copiii noştri, nici pentru ţara asta în care există, din păcate, atât de puţine lucruri încă bune, nealterate. Nu ne mai folosiţi ca argument principal! Nu asta ne interesează.

E greu să lucrezi cu copiii?
M.O:
E o zonă foarte antrenantă. Mă ajută să fiu proaspătă şi inventivă. Copiii se plictisesc repede sau obosesc, trebuie să fii tot timpul atent, să le modifici temele, să îi provoci. Cursurile de teatru pentru copii nu îşi propun să facă actori din ei. Sunt tot felul de exerciţii, poveşti care le dezvoltă imaginaţia, îi fac să lucreze bine în -echipă, să fie generoşi, să construiască alături de ceilalţi. Ma interesează latura aceasta educativă a teatrului. Am scris o programă pentru diferite vârste şi am lucrat alături de colegii mei actori la diferite proiecte la Teatrul Desant, creat de Asociatia Persona. Copiilor le este foarte uşor să se joace de-a teatrul… şi sunt foarte serioşi în asta. E o bucurie să îi vezi.

Cum e să lucrezi cu Andrei Şerban
M.O:
Solicitant. Trebuie sa fii tot timpul acolo, sută la sută, cu toate capacităţile tale, cu trupul tău, cu mintea, cu toată energia. Nu există „nu pot acum” sau „mă gândesc acasă”. Faci la maximum tot ce ţi se propune pe loc. Trăieşti la timpul prezent, utilizându-ţi toate resursele. Trebuie doar să te laşi să funcţionezi. Andrei Şerban nu îşi pune niciodată problema că nu poţi. Te-a ales, eşti acolo, ai rolul ăla: poţi, faci, rezolvi! Tot timpul limitele sunt împinse şi tu le depăşeşti. E o provocare continuă. Te simţi… viu, om!! Îi datorez enorm domnului Andrei Şerban. Fiecare întâlnire cu el a fost altfel. Lucrul la „Lear”, la „Ivanov”, la cele două ateliere la care am participat, cel de la Horezu şi cel de la New York.

La ateliere, atunci când nu există miza unui spectacol, e diferită experienţa?
M.O:
E un fel de vis, un lux. La Horezu am trăit aşa suspendaţi. Nu mai exista timpul, spaţiul, eram doar noi acolo, trăind o experienţă extraordinară. La fiecare două-trei zile prezentam un nou spectacol. Textele erau dintre cele mai diferite, de la poveştile lui Creangă la „Steaua fără nume” a lui Sebastian. Spaţiile erau halucinante, curtea bisericii, dealurile din jurul Horezului, coteţul găinilor, oricare loc putea deveni spaţiu pentru întâmplări şi întâlniri fabuloase. Sper ca ICR-ul să aibă resurse să mai susţină astfel de proiecte, ca şi alţi colegi de-ai mei, mai tineri, să se bucure de acest tip de experienţă.

Şi la New York?
M.O:
Incredibil. O experienţă pentru o viaţă. Contextul a fost extraordinar. Lucrul cu domnul Andrei Şerban, întâlniri cu oameni speciali, oraşul acela halucinant. Domnul Şerban ne-a luat la Columbia, celebra universitate. E incredibil cum arată biblioteca, sălile de conferinţă, imensa sală de sport cu bazin olimpic şi piste de alergare. Cea mai tare experienţă de la Columbia a fost întâlnirea cu clasa de actorie a lui Andrei Şerban. Erau 15-20 de tineri superbi şi foarte diferiţi, de prin toată America. Selecţia e teribilă acolo, iar Columbia e una dintre cele mai tari şcoli. Mi-a plăcut cum lucrau. Erau curajoşi, inventivi, foarte – foarte liberi. Ne-am admirat reciproc…. Lor li se părea incredibil cum putem juca un spectacol chiar şi 10 ani, la ce nuanţe, subtilităţi, profunzimi poţi ajunge jucând atât de mult timp un rol. Ne respectau mult şcoala şi felul în care fusesem educaţi ca actori. Noi îi admiram pentru prospeţime, bucurie, inventivitate, condiţii, pentru cât de precişi şi de curajoşi erau în propuneri. Am asistat la un curs. Nu pierdeau vremea cu nimicuri, erau eficienţi, se criticau constructiv, învăţau din experienţele celorlalţi. La noi, uf, parcă sunt geloşi când unuia îi iese foarte bine ceva. Ne enervează, în loc să ne gândim „ce frumos, ce bine i-a ieşit, mă inspiră lucrul ăsta, mă provoacă să fac ceva cel puţin la fel de bun.”

Ai fost la spectacole pe Broadway?
M.O:
Da, nu poţi rata aşa ceva. Musicalurile sunt senzaţionale, perfecte. Ţi se opreşte respiraţia. Am văzut „Billie Elliot”, „Chicago”, „Hair”… Superbe! Desigur, biletele costă enorm pentru noi, de obicei între 100 şi 150 de dolari… Am venit de acolo cu toate cardurile goale, dar a meritat. Sunt spectacole în fiecare zi, iar sâmbătă şi duminică sunt câte două reprezentaţii. Toate spectacolele au dublă distribuţie. Auzisem eu, aşa legende, că dublurile ar fi acolo în timp ce se joacă. Nu ştiu dacă e adevărat, dar, la un spectacol absolut senzaţional, „Next to normal”, interpretul principal a avut la un moment dat o mică problemă cu vocea… Ghici ce? De la pauză a intrat pe scenă dublura lui… Da, the show must go on! Şi celălalt era perfect. Nouă ni s-a părut că era chiar mai tare. Oricum, nu se pune problema că e cineva dublura altuia, toţi sunt foarte buni şi foarte bine pregătiţi.

Că tot vorbeai de dubluri, şi la „Lear”, şi la -„Ivanov” mai eşti pe rol cu cineva. Cum te-ai simţit?
M.O:
Eu o consider o experienţă foarte bună şi folositoare. Îmi pare rău că actorii români nu sunt obişnuiţi cu asta sau că nu au generozitatea „să împartă”. Nici măcar nu e vorba de „împărţit”, mai mult de îmbogăţit, fiecare dintre partenerii de pe acelaşi rol inventează, îmbogăţeşte rolul… Şi două suflete, două minţi inventează mai frumos împreună decât una singură. Am avut şi un mare noroc. În „Lear” joc Goneril împreună cu Daniela Nane. E un om foarte aşezat, liniştit şi cu o energie extraordinară. A fost o mare bucurie, la cât de frumoasă şi teribilă e, să descopăr şi ce om generos şi cald e. Iar în „Ivanov” sunt pe rol cu Ana Ioana Macaria. Ne leagă multe. Amândouă am trecut prin „Pod”, la domnul Naum, apoi am fost la clasa doamnei Sanda Manu – generaţii diferite, dar aceeaşi metodă – şi ne-am întâlnit în ambele spectacole făcute de Andrei Şerban la Bulandra. Aveam un limbaj comun, aceiaşi -mentori, ne-a fost uşor să lucrăm. Cea mai tare experienţă atunci când altcineva îţi joacă rolul este că vezi din afară -spectacolul în care joci. Vezi personajul tău, vezi cum se raportează ceilalţi la el, poţi vorbi cu cea cu care eşti pe rol după spectacol, e o experienţă teribil de -frumoasă şi nu eşti niciodată singur. Ai control pentru că celălalt e atent la tine şi îţi spune „vezi că acolo facem aşa” – „facem” pentru că rolul e al nostru, ne aparţine în egală măsură. Şi e o responsabilitate în plus, pentru că pe drumul pe care mergi tu o să meargă şi celălalt şi tu nu ai voie să îl strici, răspunzi -pentru amândoi. Sper ca fiecare actor să aibă experienţa asta măcar o dată în viaţă şi să treacă prin ea cu înţelepciune şi fără prea mult orgoliu.
Sigur, contează enorm regizorul.

Ce roluri ai vrea să joci?
M.O:
Nu prea contează rolul, mai important pentru mine este contextul. Nu îmi place să îmi irosesc timpul şi energia cu nimicuri, nu mă apuc de proiecte în care nu cred. Mai bine joc în două-trei spectacole care contează pentru mine, alături de oameni de la care am ce învăţa, decât să am tot felul de proiecţele care nu mă mulţumesc. Nu e o chestiune de orgoliu, doar că trăim prea puţin, ca să ne irosim timpul nostru şi pe al celorlalţi în lucruri care nu ne plac. Poţi să intri într-un proiect pentru că eşti foarte bine plătit – şi ai nevoie de bani, fireşte – dar, la sfârşit, la aplauze eşti doar tu cu spectatorii şi mi-e greu să îi privesc în ochi ştiind că nu le-am oferit ceva… esenţial, care să îi modifice, să îi bucure, să îi facă să trăiască altfel pentru o oră sau două cât au stat în sală. Altfel, pentru ce să facem noi teatru şi pentru ce să vină ei în sală?

#1./ În ce te putem vedea acum?

Maria Obretin: În „Ivanov” şi „ Lear”, ambele la Bulandra, ambele regizate de Andrei Şerban

#2./ Îmi ziceai că vii de la filmări. Despre ce e vorba?

M.O: Am lucrat la un scurtmetraj foarte simpatic si sensibil, „Vaca finlandeză”, regizat de Gheorghe Preda, un regizor foarte inventiv care lucrează foarte bine cu actorii. E atent la pauze, nuanţe… am avut o echipă foarte bună, lucrurile au mers curat, firesc, pentru toţi. A fost o bucurie să lucrez la acest film. Vă puteţi împrieteni cu văcuţa finlandeză, Cecilia, pe -Facebook, o să aflaţi mai multe chiar de la ea…Altfel, mulţumesc Gheorghe Preda, Marius Panduru, Toma Cuzin şi Răzvan Răduţiu pentru această superbă experienţă.

#3./ Acum lucrezi la vreun nou spectacol?

M.O: Da, e un proiect independent, textul este scris de Lia Bugnar şi regizat de Dorina Chiriac. Se numeste „NOI 4″ şi suntem fix noi trei plus Ilinca Manolache. E un text foarte frumos.

#4./ Ai un film preferat?

M.O: Mmm, un serial acum: „Urzeala tronurilor”.

#5./ Alte pasiuni?

M.O: Heh… o să râzi, fizica cuantică şi -astronomia. A, şi „World of warcraft” a fost multă vreme… dar m-am cuminţit.

#6./ Ce îţi place cel mai mult să faci?

M.O: Să călătoresc… Nu am epuizat încă Europa. Ador Portugalia, sudul Italiei…

Cele mai citite

Candidata naționalistă Gordana Siljanovska – Davkova este favorită în turul al doilea al alegerilor în Macedonia de Nord

Gordana Siljanovska - Davkova, candidata opoziției naționaliste din Macedonia de Nord, a câștigat primul tur al alegerilor prezidențiale și are șanse mari să câștige...

Rusia – Ucraina, ziua 781. Rusia susține că “Formula de pace” va avea succes dacă Occidentul oprește livrările de arme pentru Ucraina

"Formula de pace" va avea succes dacă Occidentul oprește livrările de arme pentru Ucraina, susține purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria...

Ce salarii aveau cu adevărat Nicolae și Elena Ceaușescu

Așa cum bine cunoaștem cu toții, până în urmă cu mai bine de trei decenii și jumătate, România s-a aflat sub jugul dictaturii...
Ultima oră
Pe aceeași temă