Filmul “The Runaways” al regizoarei americane Florida Sigismondi spune povestea dramatica a trupei omonime din anii 70, una din primele formatii de rock cu o componenta exclusiv feminina.
The Runaways s-a destramat din cauza presiunii culturale si a supra-sexualizarii unor adolescente vulnerabile care nu stiau cum sa faca fata industriei muzicale nemiloase.
Intr-una din cele mai relevante scene din film, Joan Jett (jucata de Kristen Stewart) paraseste in tromba sala de cursuri a profesorului ei de muzica, dezamagita de prejudecatile sexiste ale acestuia – fetele nu canta la chitara electrica – totul pe acordurile dramatice ale melodiei “This Is A Man’s World”, in interpretarea lui James Brown.
Fast-forward vreo 30 si ceva de ani, in Romania anului 2012, unde tinerele muziciene se confrunta cu aceleasi idei preconcepute si cu aceleasi pericole. Unele esueaza, in timp ce altele inving cu gratie obstacolele. Am stat de vorba cu Raluca Pascaru, tobosara trupei de electro-rock “Changing Skins”.
Ea ne-a vorbit despre cum este sa fii o fata intr-o trupa de baieti, despre cum e sa fii femeie intr-o industrie muzicala bazata pe ideea “sex sells” si, nu in ultimul rand, despre cum este sa fii artist intr-o societate insetata dupa valori.
Cat de des te confrunti cu prejudecati sexiste? De exemplu: E fata, deci nu stie sa cante la tobe!
De cand m-am apucat de muzica, m-am intalnit cu oameni care aveau asemenea reactii, sau judecau inainte sa vada despre ce este vorba. Aceste prejudecati sexiste le-am gasit la tot pasul dar pe mine nu m-au demoralizat. Mi-am continuat drumul pentru ca voiam sa demonstrez ca am ceva de spus la acest instrument. In trecut, am facut un sport de performanta, catalogat drept masculin, insa si acolo am dat dovada de seriozitate si am reusit sa schimb parerile oamenilor. Sunt o fire mai deschisa si nu cred ca are importanta daca esti femeie sau barbat; conteaza ce faci si cum faci lucrurile. Asta ar trebui sa vada fiecare om. Ma bucur foarte mult ca, incetisor, oamenii isi schimba parerile iar viziunea lor devine mai progresista.
Industria muzicala le cere femeilor sa se incadreze in anumite standarde superficiale. Te-ai simti constransa sa te integrezi in aceste standarde sau abdici de la ele?
Daca stam sa ne uitam la televizor, observam ce se intampla cu femeile din industria noastra muzicala si realizam ca ele si-au dorit sa ajunga rapid la tinta printr-o imagine sau printr-un standard superficial. Acele femei se impotmolesc la un moment dat, iar apoi dispar, cu tot cu muzica lor, pentru ca acea muzica a fost compusa de altcineva, iar ele au jucat doar rolul de marioneta. Eu n-as putea face asa ceva pentru ca nu ma defineste, iar in muzica iti trebuie rabdare pentru a te dezvolta atat “sonic”, cat si ca imagine.
De ce crezi ca majoritatea fetelor opteaza pentru canto, pian, vioara etc si nu aleg tobele?
La scoala de muzica trebuie sa optezi ca instrument de baza – ori pianul ori vioara – ca mai apoi, in anii superiori, sa iti alegi si instrumentul secundar. De regula, pentru fete este canto. La conservator sunt fete care opteaza pentru sectia de percutie, insa toba este studiata ca instrument optional si numai la sectia de jazz. Un alt motiv ar fi acela ca tobele reprezinta un instrument destul de costisitor. Ar mai fi si faptul ca este voluminos si zgomotos, iar asta cam schimba problema in momentul in care parintii aud ca fata lor vor sa cante la tobe.
Cum ai invins piedicile/prejudecatile descrise mai sus?
La mine povestea a fost destul de haioasa. Am avut ambitie de la inceput si imprumutam seturi de tobe. Mama se trezea cu setul in casa. Am norocul ca nu stau la bloc. Timp de vreo 2 ani, mi-am terorizat parintii in cele mai neobisnuite feluri: imi transformasem dormitorul in sala de repetitii, dadeam concerte la liceu, la zile onomastice, o chemam pe mama sa ma vada in sala de repetitii la ore imposibile etc. Tot efortul a fost rasplatit, intr-un final, in momentul in care am inceput serios treaba, implicandu-ma in trupe cunoscute. Iar acum ai mei vin cu mare drag la concerte si se minuneaza de fiecare data.
Ai studiat canto, chitara si tobe. Cum ti-ai dat seama ca tobele te reprezinta ca identitate muzicala si nu canto sau chiatara, de exemplu?
Intotdeauna mi-a placut sa experimentez cat mai multe ramuri, in orice domeniu. De mica am facut parte din corul scolii si am participat la diverse concursuri si olimpiade. Acest lucru a continuat si in liceu, insa descoperisem, prin intermediul unor colegi muzicieni aceasta dorinta de ca canta la un instrument. Am fost fascinata de chitara, de tonul ei si de maniera in care cantau chitaristul si vocalista. Insa revelatia am avut-o in momentul in care tobosarul trupei, pe nume Dorin, mi-a pus betele in mana si m-a invatat primul ritm de baza. Ziua respectiva a fost una speciala pentru ca de acolo a pornit intreaga mea activitate. Dupa un timp, m-am inscris la cercul de muzica din cadrul Clubului Copiilor Bucuresti, unde pregatirea de baza a fost canto si chitara, insa am avut noroc sa observ si setul de tobe. Nu cred ca a fost o coincidenta, ci o atractie reciproca, un fel de dragoste la prima vedere.
