După ce Cristian Mungiu a luat Palme d’Or -ul cu „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” (ajuns şi titlu de moţiune în Parlament), publicul cinefil din România e şi mai interesat de câştigătorul premiului-bijuterie de la Chopard, Ramura de Palmier.
Cea de-a 14-a ediţie a Festivalului continentului nostru, organizat de ICR, a debutat la Bucureşti cu producţia socotită cea mai bună de Academia de Film European, inclusiv ca regie şi scenariu, dar şi cu summum la Cannes. Datorită distribuitorului Independenţa va putea fi văzută şi în cinematografe, în circuitul normal. Austriacul Michael Haneke este o cunoştinţă mai veghe a pasionaţilor celei de-a 7-a arte. „Pianista” (ne-a înfiorat, cu o Isabelle Huppert, câştigătoare a premiului de interpretare, tot pe Croazetă, şi care la sfârşit de lună soseşte la Cinema Studio), „Funny Games” ambele variante, o tortură prin intermediari, pentru privitori , ori „Caché”/ „Ascuns”, care are final deschis, ca şi cel de faţă, ceea ce pe unii îi incită, mie mi se pare o trişerie să ne lase să confecţionăm o soluţie. Poate doar dacă ar fi dispus autorul să ne dea ceva din câştiguri…
În „Cod necunoscut” joacă Luminiţa Gheorghiu, iar în „Panglica…” sunt 100 de figuranţi români, cu chipuri brăzdate. Povestea e situată într-un sat german, între 1913 şi 1914, într-o familie care trăieşte ca în Evul Mediu. Realizatorul n-a uitat de cruzimi, doar că le-a făcut mai nuanţat, şi mai ales impune o disciplină, explicată pe ecran, dar tot greu de înţeles pentru omul obişnuit, care e din nou nemulţumit. La acestea s-ar mai putea adăuga o bandă (neagră de astă dată) peste nesfârşitele ninsori, care tare ar fi fost utilă pentru a putea citi subtitrarea. Sau literele galbene. Oare să fi trecut chiar atât de mult de când aveam încă televiziune alb-negru?
Atmosfera e apăsătoare şi ai impresia că eşti pus şi tu la colţ de un tată excesiv de sever şi habotnic chiar şi pentru un preot. Soluţia, spre a le aminti minorilor că au apucat-o pe o cale greşită, era să le lege o panglică albă (scoasă dintr-un splendid coş de croitorie) în păr, fetelor, şi pe braţ, băieţilor (o aluzie, ca o premoniţie la încă neutilizata zvastică a lui Hitler), ca pedeapsă că au uitat ce înseamnă inocenţa. Copiii sunt magistral aleşi, de la cei mai antipatici, la cei mai înduioşători. Se petrec tot felul de crime ciudate, care dau un aer de thriller acestei pelicule care ar vrea să nu fie categorisită. Din când în când câte o scenă sau o replică plină de umor, la fel de tăios însă precum cea a cererii în căsătorie ori a împrumutatului de bicicletă, ca mai apoi să dăm iar de o grozăvie. Nu lipseşte nici personajul cu handicap, maltratat, nici revolta ţăranilor care se răzbună pe verze (normal, suntem în ţara foilor murate) pentru neplată, nici accidentul de muncă fatal (care va genera o discuţie despre moarte cu un puşti de câţiva anişori, memorabilă) nici adulterul şi nici incestul. Din păcate, nu are nimic din acea sclipire tragică a unui Ingmar Bergman şi al său „Izvorul Fecioarei”. Totul e la fel de rece, ca lipsa de culoare pe care a ales-o ca să epateze.
Înainte de vizionarea filmului, au vorbit Răzvan Exarhu, în calitate de Maestru Continental de Ceremonii, Excelenţa sa, Ambasadorul Austriei, cu româna impecabilă a Domniei Sale, care a pomenit de Noul Val al Cinematografiei Româneşti, cu doar 15 ani mai tânăr decât echivalentul său din ţara valsurilor, început de acelaşi Haneke cu „Al şaptelea continent”, şi Preşedintele Institutului Cultural Român, Horia Roman-Patapievici, care a onorat cum se cuvine, la papion, seara de la Cinema Pro, şi a spus o anecdotă care se potrivea perfect: Filmul european e o insulă, pe lângă Hollywood şi Bollywood. Şi Nollywood aş adăuga eu, mai recentul mega platou de producţie din Nigeria.
PANGLICA ALBĂ
Dramă, Austria, Germania, Franţa, Italia, 2009, 2h 24min. DAS WEISSE BAND
Regia: Michael Haneke.
Cu: Christian Friedel, Ernst Jacobi, Leonie Benesch.
Bucureşti (Cinema Studio)
