19 C
București
sâmbătă, 4 mai 2024
AcasăInternaționalIleana Stana Ionescu: "E o meserie pe care o iubesc mult şi...

Ileana Stana Ionescu: “E o meserie pe care o iubesc mult şi pe care, într-o altă viaţă, aş relua-o”

Simpla ei apariţie pe scenă aduce zâm¬betul şi bucuria pe faţa şi în sufletul spectatorilor. Fie că apare pe scena Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” în „Molto gran’impressione”, „Sâmbătă, duminică, luni” ori în „Idolul şi Ion Anapoda”, pe scena Teatrului Nottara, în „Titanic vals”, fie la Teatrul Metropolis în „Nebuna din Chaillot” .

După cum mărturiseşte, viaţa ei a fost un lung şir de jocuri ale întâmplării, dar al unora favorabile, profesional şi sentimental.

O mare însemnătate a avut în viaţa ei profesională Tudor Muşatescu şi al său – atât de actual – „Titanic vals”, spectacol în care a jucat, de-a lungul timpului, toate rolurile feminine. Despre o lungă şi frumoasă carieră pe scenă vorbim acum cu doamna Ileana Stana Ionescu.

Sunteţi născută la zi mare, pe 14 septembrie, de Ziua Crucii, şi se spune că cei care sunt născuţi la zile mari sunt norocoşi. Vă consideraţi o persoană norocoasă?

Ileana Stana Ionescu: Trebuie să mărturisesc, fără niciun fel de reţinere, că da. Viaţa mea a fost un şir întreg de jocuri ale întâmplării. Dar au fost favorabile şi sunt foarte mulţumită că pot să vă declar acuma că şi profesional şi sentimental lucrurile au mers foarte bine. Fără îndoială că au fost şi lucruri care au pus în cumpănă la un moment dat existenţa noastră. Dar una peste alta, a fost bine şi a fost frumos şi au fost victorii, repet, şi pe plan profesional şi pe plan sentimental.

Cât a fost noroc, cât a fost şansă, cât a fost muncă în viaţa dumneavoastră?

I.S.I.: Păi, noroc a fost cam tot atâta pe cât a fost şi muncă pentru că această profesiune, în ciuda faptului că se socoteşte că poate n-ar fi un efort atât de mare, este. O ei în serios, fireşte. Şi dacă instalezi ştacheta la o înălţime ca pentru un om pretenţios, trebuie să munceşti mult şi să fii totdeauna în priză, cum se povesteşte. Şi este foarte interesant de aflat că indiferent ce vârstă ai, indiferent câtă experienţă ai, în această meserie tot timpul înveţi, tot timpul afli câte ceva, tot timpul trebuie să fii atent la ce e în jurul tău, la cei din jurul tău, deoarece creaţiile fiecărui om sunt altele, şi ca să reprezinţi corect şi cu fidelitate un personaj, trebuie să îl cercetezi bine. Deci a fost muncă, muncă, muncă. Dar a fost o muncă, cum să spun, de care nu mă pot plânge. În perioada comunistă (să spunem), programul era evident mai încărcat. Aveam enorm de multe deplasări, dar trebuie să recunosc că datorită teatrului şi datorită programului ăsta cu deplasări, am avut şansa nemăsurată să cunosc această splendidă ţară.

Spuneaţi într-un interviu că iniţial v-aţi dorit să fiţi ziaristă. Ce v-a determinat să vă îndreptaţi totuşi către teatru?

I.S.I.: Când am absolvit şcoala am dorit să fiu ziaristă. Mi s-a părut o profesie foarte interesantă şi stârnitoare, acaparatoare şi frumoasă. Şi bineînţeles că m-am prezentat pentru facultate. Însă la timpul acela (eu am terminat liceul în ’54) erau mari rigori ale dosarului. Şi trebuia, în special pentru ziaristică, să fii cu o pură alcătuire. Or, la mine lucrurile n-au stat chiar aşa, pentru că eu sunt pe jumătate italiancă, tatăl meu a fost ofiţer de stat major şi în armata lui Antonescu şi nu era corespunzătoare toată biografia mea pentru aşa ceva. Şi atunci a trebuit să renunţ.

A trebuit să încerc să-mi câştig existenţa, după eşecul ăsta cu facultatea. M-am dus la Reşiţa, unde era fratele tatălui meu, şi mi-am luat un serviciu. Unchiul meu era mare amator de teatru, aşa că m-a dus la teatru.

Am rămas fascinată de absolut tot ce se petrecea dincolo de scenă. Şi am fost cucerită încet, încet. Întâmplarea (pentru că tot revin la asta) a făcut ca în momentul acela, din colectivul teatrului din Reşiţa să lipsească o ingenuă, care s-a mutat într-un alt oraş. Şi cunoştinţele unchiului meu au avut ideea: „Ia s-o încercăm noi pe tânăra domnişoară (aveam 18-19 ani) pentru „Şcoala femeilor”? Aşa că am debutat cu „Şcoala femeilor”.

Rol pe care l-am jucat cu mare plăcere şi cu o inconştienţă absolută pentru că nu-mi dădeam seama, de fapt, ce răspundere am şi ce înseamnă să fii în faţa unui public care poate ştie, poate este exigent, poate are altă impresie despre ce trebuia să facem. Am jucat cu mare plăcere şi chiar şi cu succes. Şi cu această ocazie l-am cunoscut şi pe soţul meu, care era amorezul.

Relaţia s-a legat încet-încet şi am rămas de atunci împreună. Sunt, uite, 53 de ani şi mai bine. Am stat la teatrul din Reşiţa 3 ani şi am jucat roluri foarte interesante. În ciuda faptului că n-aveam studii şi eram vasăzică o novice.

Învăţaţi practic pe scenă.

I.S.I.: Este extraordinar. Am avut şi mare noroc. Am fost înconjurată de oameni care au ştiut ce să-mi arate, au ştiut ce să mă înveţe. Şi după trei ani s-a înfiinţat secţia teatrului din Bacău de la Piatra Neamţ (că iniţial a fost secţie). Apoi a devenit teatru de sine stătător. Şi făceau concurs. Ne-am gândit că ar fi interesant un concurs pentru tinerii actori şi ne-am prezentat acolo. Am câştigat concursul şi am rămas la teatrul din Piatra Neamţ timp de şase ani. Am avut o mare şansă – repet, întâmplarea, şansa, chestii… Au fost şase ani minunaţi, în care am învăţat enorm şi unde am avut marea şansă (alta!) să mă vadă maestrul Beligan, care m-a sfătuit să profit de faptul că Teatrul Naţional face un concurs pentru tineri actori şi să mă duc la concurs. Eu eram extrem de stânjenită şi de lipsită de curaj. Ce să caut eu în Teatrul Naţional? Dar mi-am zis „poate nu e rău să încerc”. Mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus. Şi-am câştigat.

Care a fost primul rol de pe scena Teatrului Naţional? Mai ţineţi minte?

I.S.I.: Sigur că ţin minte. În Dostoievski, Natalia Filipovna. A fost un spectacol foarte special. Eram în primul rând foarte, foarte stânjenită şi foarte inhibată. Pentru că eram înconjurată numai de nume redutabile, dar marele meu noroc a fost că Florin Piersic a fost partenerul meu direct. El era Idiotul. Şi felul în care s-a purtat Florin cu mine la aceste repetiţii şi în această ocazie e foarte greu de povestit. Foarte greu de ima¬ginat fiindcă a fost pentru mine ca un frate, ca un părinte, care mi-a dat curaj, deoarece regizorul (regretatul Alexandru Finţi) era un om exigent şi sever, iar eu nu eram obişnuită cu astfel de tratament şi cu un astfel de regim. Or, el m-a ajutat enorm şi aşa am biruit şi cred că m-am descurcat bine.

Jucaţi acum alături de mulţi actori tineri…

I.S.I.: Şi sunt mulţi foarte buni. Şi tocmai asta este latura care mă impresionează şi care mă îngrijorează pe mine foarte tare. Posibilităţile pe care le-am avut noi în tinereţea noastră, adică la vârsta lor, ei nu le mai au. Ofertele sunt mult mai modeste, mai este un mare cusur – sunt prea multe şcoli de teatru şi capacitatea de absorbţie a teatrelor este redusă – mulţi sunt în imposibilitatea de a-şi găsi un serviciu, de a-şi găsi o întrebuinţare. Or, această profesie, dacă nu este exercitată sistematic, pierzi. Nu câştigi absolut nimic, şi atunci rămâi la un plafon nedorit. Îmi pare foarte rău pentru că mulţi dintre ei merită atenţie şi sunt extrem de interesanţi.

Cum reuşiţi să fiţi atât de proaspătă pe scenă? De unde vă luaţi energia?

I.S.I.: Găseşti că sunt proaspătă? Ştii ce se întâmplă? Sunt bântuită de o idee care nu îmi este favorabilă, că îmbătrânirea este un lucru neplăcut. Şi că ar trebui să facem tot ce ne stă în putinţă ca să mascăm puţin. Şi faptul că timpul a trecut, şi faptul că ne-am schimbat fizic. Să ne schimbăm mai puţin interior, asta este dorinţa mea. Şi să reuşesc să fiu, cum să spun, la fel nu se poate, dar, mă rog, măcar am iluzia că sunt la fel de vivace ca-n adolescenţă şi încerc să fac asta cât am să trăiesc sub soare.

Care este diferenţa dintre a juca teatru şi a juca în film?

I.S.I.: Pentru mine diferenţa este foarte mare. Şi vreau să spun că dacă ar fi să aleg, aş alege teatrul totdeauna, deoa¬rece contactul direct cu spectatorul este inegalabil şi nici nu se poate descrie foarte exact ce se petrece. Care este fluidul care se instalează între noi şi spectator, care este bucuria pe care ţi-o oferă un spectator care te-a văzut în asta, şi-n asta, şi-n asta şi te întâlneşte pe stradă şi… Este răsplata cea mai teribilă şi n-are egal.

Mulţi actori spun că este mai greu să joci într-o comedie decât într-o dramă. Ce credeţi?

I.S.I.: Nu cred că este adevărat. Eu cred că e la fel de pretenţios şi trebuie să fii la fel de exigent şi pentru una şi pentru cealaltă. Eu am avut parte să joc de toate. De la o vulpică până la Natalia din „Vassa Jeleznova” sau „Orfeu în infern”, sau în „Coana Chiriţa”. Adică am avut o paletă foarte, foarte largă de oferte. A, şi apropo de asta, trebuie să vă mai spun un lucru. La Teatrul Naţional, pe vremea când am intrat eu la concurs, era director Zaharia Stancu. Odihnit fie, şi pace să aibă acolo unde se află. Pentru că el a însemnat pentru mine şi pentru toţi cei care am intrat cu ocazia acelui concurs, foarte mult. Era tot timpul prezent în sală să ne urmărească, să vadă ce facem, cum evoluăm, s-a gândit la un program repertorial care să ne cuprindă pe toţi şi să ne privească pe toţi. Ceea ce nu se mai întâmplă azi, şi este trist.

Ce vă sperie în viaţă?

I.S.I.: Moartea. Ce să spun? Vedeţi, este o chestie foarte nejustificată, pentru că aşa cum naşterea este a firii, aşa şi moartea este a firii. Ar trebui să primim o educaţie în sensul ăsta. Şi să privim moartea ca alte popoare care o socotesc o sărbătoare. Sfârşitul mă sperie. Poate nu e corect ce spun! Şi apropo de vârsta înaintată, vreau să spun că am fost copleşită mai zilele trecute. Am văzut o emisiune cu Neagu Djuvara, care m-a fascinat. Eu pe domnul Djuvara nu l-am mai văzut demult. Ce vigoare, ce forţă… Ce limpezime a gândirii… Colosal. Bine, dacă îmbătrâneşti aşa, îmi place. Când lucrurile se defectează, nu mai îmi place.

Despre spectatori ce ne puteţi spune?

I.S.I.: Vreau să vă spun că m-a întrebat un ziarist, la un moment dat, dacă nu mi-ar plăcea să plec în străinătate, să rămân acolo. Nu, asta niciodată, pentru că eu socotesc că teatrul adevărat se face numai în limba maternă şi numai în ţara ta. Dar ideea că ar trebui să ies din casă – de exemplu aici, la mine, ies din casă şi mă duc la piaţă şi cu cine mă întâlnesc, „Bună dimineaţa, ce mai faceţi?”. „Ce să fac…” Adică posibilitatea să schimbi impresii şi două vorbe cu oricine este inegalabilă şi n-aş schimba pentru nimic în lume acest fel de a exista.

Cele mai citite

Spania, ţara din UE cu cea mai mare speranţă de viaţă. Ce loc ocupă România

Datele furnizate de Eurostat, agenția comunitară de statistică, arată că Spania se situează în fruntea Uniunii Europene în ceea ce privește speranța de viață,...

Sfânta Lumină, adusă de la Ierusalim pe Otopeni. Cum va fi împărțită

Sfânta Lumină va fi adusă de la Ierusalim în această seara de Superiorul Aşezămintelor Patriarhiei Române la Locurile Sfinte, părintele arhimandrit Teofil Anăstăsoaie, şi va fi...

VIDEO. Incendiu în Berlin. A luat foc o fabrică de armament

Incendiul care a izbucnit vineri la o mare fabrică de armament din Berlin a stârnit îngrijorare și alertă în capitala Germaniei. Potrivit informațiilor furnizate...
Ultima oră
Pe aceeași temă