Claudia Martins şi Rafael Carriço sunt directori şi coregrafi ai companiei de dans portugheze Vortice. Absolvenţi ai Escola Superior de Dança din Lisabona şi ai Hoggenschool Dansacademie Tilburg din Olanda, cei doi artişti s-au dedicat cu trup şi suflet dansului contemporan.
Vortice Dance Company va prezenta, în cadrul celei de a 14-a ediţii a Întâlnirilor JTI, două spectacole diferite, „Dracula“ şi „Soliloquy“, pe 16 şi 19 septembrie, la Opera Naţională din Bucureşti. Cei doi coregrafi şi dansatori au acordat cu prilejul venirii lor în România un interviu în exclusivitate pentru România liberă.
Există în momentul de faţă un clivaj între dansul clasic şi cel contemporan?
Rafael Carriço: Nu există nici o luptă între cele două tipuri de dans. Lumea dansului e un univers artistic care înglobează limbaje complet diferite, pornind de la erudiţia dansului clasic până la dansul contemporan, cu toate limbajele emergente născute din munca de cercetare a coregrafilor şi a companiilor de dans din întreaga lume. Uneori, aceste “ecosisteme ale dansului” se intersectează între ele pentru că, de multe ori, coregrafii contemporani lucrează având ca bază tehnici clasice cu dansatori clasici, reinventând linii de mişcare şi încorporând dinamici noi, noi sensuri ale deplasării şi ale timpului. „Dracula“ este un bun exemplu, fiind rezultatul coproducţiei dintre Compania de Dans Vortice şi Opera şi Baletul din Macedonia. În ceea ce priveşte orientarea noastră către dansul contemporan, cred că nu este vorba propriu-zis despre o alegere. Este vorba mai degrabă despre o sensibilitate naturală care se confruntă cu contextul de viaţă- locul în care ne-am născut, pregătirea academică şi felul în care, în mod natural, pretindem că inventăm un mod artistic de comunicare. În timp, ne-am identificat cu acest mod de comunicare.
Care sunt cele mai importante calităţi ale unui dansator?
Rafael Carriço: Versatilitatea, tehnica solidă, pasiunea şi perseverenţa.
Dar ale unui coregraf?
Claudia Martins: Autenticitate, tenacitate, dar nu una obsesivă, şi un bun spirit de observaţie.
Cum a apărut compania Vortice?
Rafael Carriço: A apărut în 2001, iar regizori artistici am fost amândoi. În 2001 am câştigat un important premiu internaţional, şi anume Marele Premiu de Coregrafie, acordat de UNESCO, care ne-a fost înmânat de doamna Tarja Halonen, la Opera Naţională din Helsinki, şi poate că acest lucru a reprezentat un impuls.
Am continuat să ne prezentăm lucrările coregrafice şi în alte ţări, iar piesele prezentate au fost distinse cu premii importante.
Ce ne puteţi spune despre cele două spectacole prezentate în România?
Rafael Carriço: A vorbi despre Dracula unui public atât de cunoscător al acestui subiect cum este publicul din România ar fi fost foarte dificil, dacă nu am fi adus nimic nou acestei istorii. Va fi o reprezentaţie foarte specială. Cred că spiritul vampirului va fi acolo cu noi toţi. În acea seară, cu siguranţă, fiecare va avea îndoieli cu privire la acest mit, pentru că totul va părea foarte real!
Care v-au fost sursele de inspiraţie pentru „Dracula“?
Claudia Martins: Pentru punerea în scenă a montării dedicate lui Dracula, ne-am inspirat dintr-o mare varietate de resurse, pe lângă capodopera literară omonimă scrisă de Bram Stoker, la sfârşit de secol, în ultima perioadă a Angliei victoriene. Personaje nou-create şi alte figuri precum baroana Bathory, mai multe poveşti legendare, mituri şi frici care încă ne bântuie şi în prezent, toate acestea ne-au servit drept motto-uri. Toate acestea sunt parte a aceluiaşi fir ţesut cu măiestrie, care conduce spectatorii în lumea enigmatică a ororii.
Spectacolul debutează cu idei foarte sugestive preluate din firul acţiunii originale din roman, combinate cu idei noi. Prin explorarea unor limbaje noi, creează o atmosferă mistică presărată cu suferinţă, halucinaţie, furie şi pierdere.
Pe măsură ce piesa avansează, Dracula devine un personaj variat, luând forme diferite, schimbându-şi înfăţişarea, transformându-se în diverse animale şi forme de corpuri diferite, care se regăsesc totuşi în lumea de azi.
Astfel, esenţa acelei fiinţe diabolice, împreună cu cea a multor altor personaje, este adusă în realitatea contemporană, portretizându-se modurile multiple prin care latura întunecată, sinistră şi latura sinelui pervertit în mod voluptuos, sau chiar dragostea pură, transformată în tragedie, pot ajunge să ne copleşească dramatic.
Substanţa noastră este carnea invadată brutal de sânge şi hrănită prin esenţa fiecăruia dintre noi. Nu suntem nici suflete pure, nici făcători de bine în fiecare zi. Carnea este parte a naturii noastre, dar şi cea mai mare slăbiciune. Măcinaţi de teamă, cedăm în faţa tentaţiei, adesea mult prea uşor.
Cel de-al doilea spectacol prezentat la Bucureşti ce teme va aborda?
Rafael Carrico: „Solilocviu, despre ţara minunilor” prezintă situaţii din viaţa de zi cu zi. O metamorfoză care poate fi văzută drept o terapie, o alternativă la decepţie şi la incapacitatea de a depăşi de unul singur singurătatea din lumea întreagă. Dar, întotdeauna există speranţă, o lumină care rămâne aprinsă chiar şi sub ploaia abundentă.
Ce vă place să faceţi atunci când nu dansaţi?
Claudia Martins: Dansul şi coregrafia sunt în vieţile noastre zi de zi, uneori zi şi noapte. Când am timp liber, îmi place să fiu cu familia şi cu câinii noştri Sissa şi Bilico. E ca un fel de terapie anti-stres. Şi ne mai place să călătorim. Lui Rafael îl place să meargă pe plajă şi să facă surfing, atunci când încă mai are putere după turnee obositoare.
Portugalia şi România sunt ţări latine. Credeţi că publicul din cele două ţări are aşteptări similare?
Rafael Carriço: Dracula e o temă foarte populară, iar în Portugalia au fost multe aşteptări legate de piesă şi de noua interpretare prezentată de coregrafi contemporani. Dar, da, cred că publicul român are aşteptări mari. Dracula e un subiect foarte familiar. Despre „Solilocviu…” pot spune că e o piesă uimitoare, cu imagini puternice, care cred că va plăcea publicului. Spune poveşti despre vieţile noastre şi discursuri pe care am vrea să le rostim, însă ne limităm la a le păstra în minţile noastre.
Care este crezul dumneavoastră artistic?
Claudia Martins: Este foarte uşor să găseşti inspiraţie şi să construieşti o piesă în jurul unei teme. Ceea ce este, însă, dificil e să-i surprinzi pe ceilalţi, pentru că totul a fost deja abordat şi explorat dintr-o perspectivă artistică. Crezul meu este „autenticitatea”. Pentru un artist care este în acelaşi timp un creator, provocarea constă în a atinge noi orizonturi. Pentru mine, nu are nici un sens să am un idol. Dacă aş avea un idol, aş fi blocată şi ataşată unei estetici. Dar există, bineînţeles, oameni a căror muncă o admir mult.
Dacă nu aţi fi fost dansatoare, ce aţi fi fost?
Claudia Martins: Nu ştiu. Poate scriitoare, sau un avocat frustrat. Rafael a făcut doi ani la facultatea de inginerie, dar pasiunea pentru dans a fost mult mai puternică. Însă cunoştinţele de inginerie au fost utile pentru crearea scenografiilor.
Aţi mai fost în Bucureşti. Cum vi se pare oraşul?
Claudia Martins: Este a treia mea vizită la Bucureşti şi iubesc oraşul. Îmi place mult arhitectura cu elemente de art nouveau. Ştiu şi că în perioada interbelică Bucureştiul era denumit Parisul Orientului, datorită eleganţei şi arhitecturii oraşului. Nu am avut ocazia să descopăr zona montană, despre care toată lumea spune că e uimitoare. Poate voi reusi de această dată, după cele două spectacole, pe care le vom prezenta la Opera Naţională. Despre publicul român pot spune, din experienţele anterioare, că este un public entuziast, precum cel din Portugalia sau Spania.
De ce aţi ales dansul ca mijloc de expresie?
Claudia Martins: Cred că Dansul m-a ales pe mine de când m-am născut. E un fel de fascinaţie pe care nu o pot explica.
Care vă sunt planurile de viitor?
Rafael Carriço: Să continuăm să trăim făcând ceea ce ne place. Să dansăm.
