Cel mai recent spectacol montat de regizorul Radu Afrim la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti ne introduce direct în anticamera Apocalipsei. „Când ploaia se va opri“, un text de Andrew Bovell, tradus de Vlad Bîrzanu, este o sfâşietoare contemplare a zbaterii neputincioase a omului pe Pământ, zbatere aproape identică cu cea a peştelui scos din apă şi lăsat să moară, în spasme, pe uscat.
Povestea, ţesută şi întreţesută din toate timpurile şi din toate părţile, urmăreşte destinul unei familii care, indiferent de spaţiul şi timpul în care ne este prezentată (anii ’60, anii ’80, anul 2013, dar şi în viitor, în 2039) rămâne, în mod constant, ostatecă într-un fel de Purgatoriu în care membrii ei, trecuţi, prezenţi şi viitori, par condamnaţi să-şi ispăşească un soi de detenţie sufletească.
“Coorongul e un loc periculos”, spune Henry, unul dintre personaje, despre locul unde s-a autoexilat pentru a nu-şi mai chinui familia. “Prins între pământ şi mare nu aparţine nici unuia.” Aşa devine fiecare loc unde ajung personajele, aşa se simt şi ele, ca fiind nişte fiinţe ce nu aparţin nimănui şi de care nimănui nu-i pasă. Este o lume fără iubire pentru că din ea pare să se fi retras chiar şi Dumnezeu. Amintindu-şi parcă de o vreme de mult apusă în care omenirea încă mai era conectată la divinitate, oamenii îşi mai botează copiii cu nume biblice. De fapt cu un singur nume biblic: Gabriel. Bucurosul şi înveselitorul Gabriel, îngerul aducător de veşti bune. Numai că veştile bune nu apar, speranţa a murit, la fel şi credincioşii. „Părinţii mei au fost catolici”, îi spune tânăra Gabrielle (Mihaela Popa) iubitului ei, Gabriel (Ionuţ Vişan). “Şi acum ce sunt?”, întreabă el. “Acum sunt morţi”.
Deşi timpul se scurge, iar personajele îmbătrânesc, nimic nu se schimbă pentru că lanţul blestemului ce-i urmăreşte nu se rupe. Blestemul alienării, al singurătăţii, al incapacităţii de comunicare, al neputinţei de a le mărturisi celor dragi iubirea continuă. Generaţie după generaţie, părinţii îi chinuie pe copii, iar copiii pe părinţi, constatând, fiecare la timpul lui, în mod invariabil, că: “Părinţii pot fi al dracului de cruzi” şi că, la rândul lor, “copiii pot fi al dracului de cruzi.”
Orice încercare de limpezire, de reconciliere sau de reluare a lucrurilor de la zero este sortită eşecului. Având acelaşi monolog, mai multe personaje îşi descriu în mod identic încercările disperate de a face “curăţenie”: “Aşa că m-am apucat s-o curăţ. Camera. În noaptea aceea. O găleată cu apă fierbinte şi clăbuci de săpun. Am spălat pereţii, tavanul, şi abajururile au fost frecate. Am spălat clanţele şi întrerupătoarele şi colţurile întunecate din spatele mobilierului. Am frecat masa şi podeaua şi am lustruit geamurile. Am şters de praf cărţile şi am scos jegul dintre dale cu o periuţă de dinţi. Şi dimineaţa, când am terminat în sfârşit, m-am uitat în jur şi totul arăta exact la fel. Aşa că am găsit o cutie veche de vopsea sau rămăşiţă de vopsea în dulap. Albă. Sau aproape alb. Albul pur fiind prea rigid. Ca la spital. Şi am tras toată mobila în mijlocul camerei şi am acoperit-o cu cearşafuri. Am dat jos picturile de pe pereţi. Am scos cărţile din coperţi. Şi am vopsit. Şi am vopsit. Şi când am terminat, m-am uitat în jur şi totul arăta exact la fel.”
La fel de constantă ca şi lipsa de orizont este ploaia, o ploaie veşnică, ce durează parcă de la începuturile lumii şi care se va sfârşi doar odată cu ea. Personajele ajung astfel să pară locatarii unei locuinţe lacustre, care se micşorează pe zi ce trece, iar singura hrană e peştele, peştele căzut din cer, ca mana în vremea Vechiului Testament. Cum lumea cea nouă are Testamentul ei, desigur că noua hrană nu putea fi decât peştele, simbolul creştinismului. De altfel, minunata scenografie semnată de Vanda Maria Sturdza constă în nişte acvarii imense cu peşti morţi şi cu capete de peşti.
Conform profeţiei lui Henry (excelent interpretat de Cristian Popa, de altfel toţi actorii şi-au jucat exemplar partiturile, printre ei strălucind Ion Coman, Florentina Năstase, Ionuţ Vişan, Clara Flores şi Oxana Moravec), cel măcinat de două “boli” teribile: pedofilia şi clarviziunea, apocalipsa este anunţată exact de o ploaie cu peşti, ca un preambul spectaculos al celui mai mare breaking news din istorie.
“Apa a acoperit pământul şi apa îl va acoperi din nou şi zilele în care omul a umblat aici se vor dovedi doar un moment în timp”, “citeşte” Henry viitorul. “Şi toate cunoştinţele noastre, toată ştiinţa noastră, toţi banii şi toată dorinţa noastră nu vor putea opri asta. E prea târziu. Şi toată strădania noastră magnifică va deveni nimic. Şi timpul va merge înainte fără noi şi va fi ca şi cum nici n-am fi fost vreodată pe aici”.
În mod paradoxal, singura speranţă rămâne tocmai sfârşitul, sfârşitul a tot şi a toate. “Şi acum e timpul să mâncăm peştele ăla… înainte să se sfârşească lumea”, îi spune ultimul Gabriel al familiei fiului său, ultima verigă de la capătul “acestei dezordini”, o dezordine a familiei universale, care va putea fi, în mod straniu, “ordonată “ doar prin reîntoarcerea la haosul primordial. “My only friend, the end.”
