Pana acum se credea ca, cu exceptia ficatului, niciun alt organ al corpului uman nu se poate regenera in mod natural, iar ipotezele pe aceasta tema au fost considerate de domeniul SF, in genul serialului Dr Who. Insa, recent, oamenii de stiinta au demonstrat ca inima este, intra-adevar, capabila sa regenereze celulele distruse intr-un ritm estimat la 1% anual. Dupa cum remarca Daily Mail, aceasta descoperire ar putea revolutiona chirurgia cardiovasculara, in special nevoia de transplant de cord.
Concluziile au fost anuntate in aceasta saptamana, dupa prezentarea rezultatelor unui studiu efectuat pe 50 de voluntari. Studiul, care a folosit o metoda de datare care detecteaza urme ale izotopilor de carbon provenite de la testarile bombelor nucleare din timpul Razboiului Rece, da sperante pentru viitorul apropiat de stimulare artificiala a procesului de regenerare, au declarat oamenii de stiinta in revista Science.
"Aceasta ar fi o cale de a ajuta inima sa se autostimuleze in locul unui transplant", a declarat Jonas Frisen, unul din oamenii de stiinta, de la Institutul Karolinska din Stockholm, Suedia. El a precizat ca specialistii in domeniu trebuie sa profite de capacitatea inimii de a genera noi celule folosind fie compusi farmaceutici sau, daca este posibil, prin exercitii sau alti factori de mediu ce ar facilita acest lucru.
Biolog specializat in celule susa "stem cells", Frisen a explicat in mai multe randuri in lucrari de specialitate ca durata medie de viata a tuturor celulelor din corpul uman poate varia intre 7 si 10 ani. Unul din factorii care explica de ce oamenii se comporta potrivit datei nasterii si nu varstei fizice a celulelor corpului lor ar putea fi faptul ca un anumit tip de celule nu se innoiesc, iar aceasta minoritate speciala include unele sau toate celulele cortexului cerebral, afirma dr. Frisen, care pornind de la intrebarea legata de faptul daca celulele cortexului uman sunt capabile vreodata de innoire sau nu, a ajuns la un nou mod de stabilire a varstei celulelor umane.
In ce priveste celulele inimii, aceasta se opresc din procesul divizare inca din etapele timpurii ale vietii. Metodele existente pana acum pentru stabilirea varstei celulelor omenesti presupuneau tratarea chimica a ADN-ului uman, insa erau departe de a fi perfecte. Intrebandu-se daca nu exista deja un marker natural care poate indica varsta celulelor, dr. Frisen si-a amintit ca armele nucleare testate inainte de 1963 eliberau in atmosfera molecule de carbon 14 radioactiv, care a fost respirat de plante, a fost mancat de animale si de oameni si, prin urmare, a fost incorporat in ADN-ul celulelor. Or, de fiecare data cand celulele se divizau, si ADN-ul era duplicat.
Toti atomii de C14 din ADN-ul unei celule sunt dobanditi in momentul nasterii acesteia, adica atunci cand celula-mama se divide. In acest fel, imbogatirea carbonului 14, crede dr. Frisen, poate fi folosita pentru a determina varsta celulelor. In practica, metoda poate fi efectuata pe tesuturi si nu pe celule individuale, deoarece in celula nu poate patrunde o cantitate suficienta de C14 pentru a-i semnala varsta. Frisen a elaborat o scala pentru convertirea imbogatirii carbonului 14 in date calendaristice.
Chiar daca oamenii obisnuiesc sa se refere la propriul lor corp ca la o structura constanta si unitara, fiecare tesut, cu exceptiile mentionate anterior, are rata sa de innoire a celulelor. Spre exemplu, celulele care captusesc stomacul au o viata de doar cinci zile, iar celulele rosii, dupa ce au parcurs un drum de aproximativ 1.500 de kilometri prin sistemul circulator, au o durata de viata de 120 de zile, inainte de a fi depozitate in "cimitirul" lor din splina.
Epiderma se innoieste o data la aproximativ doua saptamani, iar motivul acestei innoiri rapide sta in faptul ca acesta este partea corpului cea mai expusa factorilor nocivi din mediu. Si oasele isi innoiesc structura celulara, chiar daca mult mai greu, estimandu-se ca intregul schelet uman este inlocuit la adulti odata la 10 ani – concluzioneaza oamenii de stiinta.
