Un proverb chinezesc spune că atunci când nu știi ce să faci, nu faci nimic. Altfel zis, reflectezi, contempli, faci exerciții, te relaxezi, petreci un timp cu tine și abia apoi acționezi.
Proverbele ne dau puțin din înțelepciunea acumulată de oamenii care au încercat să-și trăiască viața de zi cu zi, cu încercări și erori, eșuări și iarăși încercări, până au ajuns la o soluție care să le permită să-și găsească liniștea interioară. Decriptând proverbul, ajungem să înțelegem că soluția înțeleaptă este că, atunci când ești blocat sau atunci când orice decizie din două ai lua, una te pune într-un conflict interior, nu acționezi, nu te străduiești să găsești o cale de a face ceva.
Stările de blocaj
Stai, aștepți, reflectezi sau nu, îți dai răgaz, contempli natura sau natura umană, faci yoga, te relaxezi, citești, asculți muzică. Te încarci, te îmbogățești cultural și spiritual.
Am observat, din experiența mea, că cea mai grea încercare a unui om într-un moment de impas sau criză este să aștepte. Să fie răbdător cu starea de blocaj și să nu se impacienteze că nu are soluție, să fie tolerant cu tensiunea internă și suficient de onest cu propriile sentimente și cu starea de neputință momentană. Suntem obișnuiți să acționăm, să mergem pe repede înainte, să luăm decizii, să facem planuri, să stabilim vrute și nevrute, să punem țara la cale, să hotărâm ce trebuie și ce nu trebuie și să ne angajăm ca în decursul viitoarei decade stabilite într-o doară să facem ce avem de făcut, ținându-ne cu strășnicie de plan, să creăm efecte de domino pentru a se întâmpla ceva decât să nu facem nimic. În afaceri se numește business-plan, fără de care afacerea ar merge într-o derută totală.
În universul intern se numește manie, un activism triumfalist care să acopere o neputință neacceptată a fi personală, sau răzbunare, care să ofere o pseudo-reparație momentană la nivelul stimei de sine, sau trecere la act, un mod de a face acțiuni când nu se tolerează tensiunea. Nu mă refer la acțiunile necesare vieții, ci la acțiunile care împiedică viața autentică, controlând trăirile și sentimentele, mai mult a juca în loc de a trăi.
Impasul își cere lipsa pasului
“După ce am fost rănită de tine, sfâșiată și pusă la pământ de trădarea încrederii pe care ți-am acordat-o, mi-am revenit în simțire. M-am ridicat și m-am văzut rănită, mi-am bandajat unele răni, le-am cicatrizat pe altele, iar altele sunt pur și simplu sângerânde. Apoi, m-am întrebat unde sunt, unde este nordul, unde sunt sudul, estul și vestul. Mă simt debusolată și nu pot să fac niciun pas, nici la stânga, nici la dreapta. Nu pot acționa în nicio direcție și am nevoie de timp să mă dumiresc ce mi s-a întâmplat, de ce mi s-a întâmplat, ce am de făcut și în ce direcție să merg. Orice decizie pe care aș lua-o acum mă pune într-o stare de conflict intern”, spune o doamnă.
Impasul își cere lipsa pasului în stânga sau în dreapta, lipsa unei decizii. O persoană aflată în stare de impas are nevoie să-și elaboreze întâmplarea, să-și afle conflictul intern, să-și organizeze criza și să se organizeze în criză. Acțiunea în stare de impas se dovedește aproape de fiecare dată a duce la un nou eșec, care întreține astfel criza. De exemplu, o doamnă divorțează pentru a face un cuplu cu cel care îi fusese amant. După un timp, află partea nevăzută a bărbatului și se descoperă în aceeași situație care o dusese inițial la fuga în afara căsniciei. Conflictul se perpetuează și se întinde în efect de domino pe parcursul vieții.
Nu înseamnă că în impas nu ai treabă, ba chiar ai mult de muncă, însă totul începe cu propria persoană. În primul rând, a fi onest cu tine și în contact cu propriile sentimente.
Tolerarea imprevizibilului
Cel mai greu de suportat pentru om este lipsa controlului asupra sentimentelor și stărilor de dependență. Asemănătoare temerii față de mutațiile genetice. Un domn spune despre sentimentele față de soția lui: “Îmi propun să nu o iubesc. Nu vreau să o mai iubesc. Mă forțez să nu o iubesc”, fiindu-i teamă de dependența de iubire pentru ea, neputând tolera dependența de persoana pe care o iubește. Dependența ar implica nevoia de persoana iubită și posibil frustrantă, care este urâtă intens, pentru a se asigura magic că nu suferă urmare a frustrării.
Așteptarea presupune suficientă încredere în ceea ce este mai curativ și mai prețios în propria persoană. Nu știi ce o să se întâmple, nu știi încotro te îndrepți, dar ai încredere în propria capacitate de legare. Îmi vine în mine un documentar despre ADN, acesta fiind cel mai mare jucător de noroc al organismului. Îi place să arunce zarurile pentru fiecare legătură pe care o realizează moleculele între ele în drumul lor spre formarea scării. Pentru fiecare treaptă, se aruncă zarul cu patru fețe ca într-o intersecție cu patru ieșiri.
Mergi pe drumul indicat de zar până ajungi la o altă intersecție și iarăși arunci zarul. Și tot așa, până ajungi la destinație. Drumul este lăsat în voia norocului și este configurat de un traseu unic. Dacă ceea ce avem unic și mai esențial pentru identitatea organismului este cel mai mare jucător de noroc, de ce nu am suporta psihic și emoțional imprevizibilul? Așteptăm, în fond, să fim surprinși de câtă forță curativă inconștientă avem. Așteptăm să fim surprinși de momentele de “aha!” care ne luminează deodată cele mai întunecate camere din universul intern și ne vor revela resurse pe care nu le știam.
Gabriela Romaneț, psiholog clinician, psihanalist în formare
