Două femei, Cătălina şi Medeea, povestesc cum li s-a schimbat existenţa după ce s-au îmbolnăvit de schizofrenie.
Cătălina intră timid pe uşă, zâmbeşte şi-şi pune pardesiul pe un scaun. Privirea ei blândă nu transmite nici o urmă de suferinţă. „Am un prieten, schizofrenic şi el, care iniţial n-a crezut că sunt bolnavă. După ce a stat câteva zile cu mine mi-a spus «Cătălina, tu nu eşti bolnavă. Eşti foarte bolnavă»”, spune femeia de 50 de ani, păstrând acelaşi aer calm. „Am observat că oamenii trişti nu obţin nimic bun, aşa că atunci când ies în lume îmi pun, nu neapărat o mască, dar o figură pozitivă. Abia când sunt singură în casa mea, îmi trăiesc stările. Stau ghemuită în pat câte două zile şi nu mai vreau nimic. Nu sunt deloc un înger”, adaugă ea cu un ton fragil.
Mai spune că, în momentele ei de singurătate, simte că intră cu capul în sac, că n-a fost niciodată fericită, că n-a avut copilărie şi că viitorul este o mlaştină în care se scufundă. „Într-un episod depresiv, am scris o compunere în care mă vedeam în sicriu, îmi vedeam înmormântarea şi rudele şi mă vedeam cum mă ridicam spre cer. O oră, două, m-am simţit eliberată, dar apoi starea de rău a revenit”, spune femeia care, la 30 de ani, a avut şi o tentativă de suicid.
„Am ieşit din spital ca o păpuşă mecanică”
În adolescenţă, mama ei îi spunea că e comodă şi răsfăţată. Cătălina era însă de cele mai multe ori deprimată şi, ca să se simtă mai bine, pica în reverie, într-o lume doar de ea ştiută. Psihiatrul la care a mers atunci i-a spus că are şi el un băiat mai visător şi n-a dat importanţă stării prin care trecea Cătălina.
Pe la 20 de ani, din cauza depresiei, un an de zile nu a mai avut menstruaţie. „Nopţi nedormite, tratamente hormonale, serviciu. Toate astea s-au adunat şi într-o zi am început să umblu prin casă. Timp de 24 de ore am fost într-un delir total, care a speriat-o foarte tare pe mama”, povesteşte Cătălina. A stat internată în spital trei săptămâni. „Am ieşit din spital ca o păpuşă mecanică. Mergeam gârbovită, nu mai ştiam nici drumul spre serviciu, unde mă duce o mătuşă ca pe un elev. La serviciu, m-au pus ca pe un sac de cartofi pe scaun, dar încet-încet mi-am revenit”, mai spune Cătălina. În urma tratamentului, femeia spune că şi-a revenit în mod spectaculos. Deliruri n-a mai avut de 8 ani şi vine în mod constant la Centrul Trepte din cadrul Spitalului Obregia din Bucureşti.
Cătălina este pensionată, nu are copii şi nici nu a fost căsătorită. Îşi aminteşte însă de părinţii ei, ambii medici. Mama a divorţat de tatăl ei pentru că el suferea de depresie şi de alcoolism. Spre 60 de ani, boala lui s-a agravat, s-a pensionat şi s-a sinucis.
Reveriile, antidot pentru depresie
Medeea (41 de ani) îşi aminteşte că în adolescenţă devenise un fel de pasăre de noapte. Nu avea somn, iar la şcoală dormea mai mereu cu capul pe bancă. Era foarte timidă, nu putea comunica cu colegii şi avea o părere proastă despre ea. „Mă uram, nu-mi plăcea cum arăt şi eram, la rândul meu, urâcioasă. La un moment dat, am citit «Patul lui Procust» şi m-am panicat. De unde înainte mă simţeam inocentă, deodată parcă ştiam totul. Eram foarte impresionabilă şi oamenii nu puteau să mă înţeleagă”, povesteşte Medeea.
La 23 de ani, pentru că nu şi-a luat tratamentul antidepresiv, Medeea s-a trezit cu o fobie groaznică de oameni, care nu a lăsat-o să iasă din casă. „La 25 de ani, eram internată în spital, eram extrem de obosită şi am auzit o voce care m-a strigat. M-am speriat, nu ştiam ce se întâmplă”, spune femeia.
Medeea spune că părinţii au fost mereu foarte protectivi cu ea şi au sprijinit-o de fiecare dată când a avut nevoie. Asemeni Cătălinei, Medeea se refugia într-o lume imaginară. „Până să iau un antidepresiv, eram foarte visătoare. Munca mi se pare şi acum o aberaţie. La serviciu îmi pierdeam tot timpul răbdarea. Cu toate astea, cea mai frumoasă perioadă a mea a fost când lucram la o fabrică de pantofi. Făceam ceva, câştigam un ban şi asta îmi dădea o stare de bucurie, dar ştiam că nu o să mă ţină mult”, spune Medeea, acum pensionată.
Bolnavii români, puşi pe linie moartă
În România, bolnavii de schizofrenie sunt puşi rapid pe linie moartă. „Ei sunt pensionaţi şi stigmatizaţi, deşi au nevoie de ajutor complementar, de asistenţă psihologică şi de reabilitare vocaţională, astfel încât să nu fie scoşi din viaţa lor obişnuită. După ce se internează, există tentaţia ca familia să-i protejeze excesiv. Nu-i mai pun să facă diverse lucruri şi în timp apare un deficit pentru că-şi pierd abilităţile”, spune Adela Sălceanu, medic psihiatru la Centrul Trepte.
De aceea, cu cât schizofrenia apare mai târziu, cu atât viaţa bolnavilor este mai puţin afectată, ei putându-şi continua activităţile. „O pacientă profesoară îşi făcea foarte bine treaba la şcoală, dar avea tot felul de credinţe despre soţul ei, cum că el controla firele de tramvai ca să o iradieze. E drept că el avea amantă, dar până la a o iradia e cale lungă”, exemplifică psihiatrul Adela Sălceanu.
Risc de 40% pentru copiii cu părinţi schizofrenici
Aproximativ 1% din populaţie suferă de schizofrenie. În cele mai multe cazuri, afecţiunea apare la vârste tinere, la 20 de ani la bărbaţi şi la 24 la femei. Boala poate debuta cu o tendinţă la izolare, aplatizare afectivă sau cu temeri pentru anumite lucruri, precum contaminarea cu microbi sau iradierea de către vecini. Pot apărea halucinaţiile auditive, olfactive sau gustative, cele vizuale fiind extrem de rare, precum şi tulburări la nivelul gândirii. Bolnavii au idei delirante şi cred că sunt urmăriţi sau persecutaţi. Vulnerabilitatea psihologică la stres, dar şi cea biologică ori genetică predispun la schizofrenie. „Un copil cu un părinte schizofrenic are un risc de 12 ori mai mare să se îmbolnăvească şi el. Riscul ajunge la 40% atunci când ambii părinţi sunt schizofrenici”, spune Adela Sălceanu.
