Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Tristan Sharps: „Sunt obsedat și de Vermeer, Tarkovsky sau David Claerbout“

Tristan Sharps este faimos pentru darul de a vedea promisiuni în locuri în care alții văd doar nereguli. A jucat „Nu te uita înapoi“, un spectacol inspirat de mitul „Orfeu și Euridice“, într-un hotel părăsit din Kuala Lumpur și într-o fabrică de hârtie din Moscova.

Share

Eva Tipaldos 0 comentarii

Actualizat: 05.03.2018 - 13:59

Presa britanică a scris despre spectacolele lui, inspirate de romanul „Crimă și pedeapsă“, de Dostoievski, care s-au jucat, în 2005, într-un abator din Clerkenwell, sau despre o meditație din Hamlet, jucată într-un vechi depozit din Sussex. 

„Acest tip de teatru este văzut ca un gen foarte la modă în Marea Britanie. Rezultatul este că poate fi înțeles uneori ca un gen super-hip, ca o nebunie, sau poate fi respins, ca și cum ar fi o păcăleală“, spune Tristan Sharps, unul din pionierii teatrului imersiv, fondator al companiei dreamthinkspeak, cu peste 30 de site-performances premiate internațional.

Tristan Sharps vine în România în perioada 9-11 martie, la invitația centrului POINT Cultural Hub și se va întâlni cu tinerii profesioniști din zona teatrală în cadrul unei conferințe cu titlul Fractal, un program alcătuit cu sprijinul criticului de teatru Cristina Modreanu. Nu este pentru prima oară în România. A montat un spectacol la Sibiu în 2007, anul în care orașul era Capitală Europeană a Culturii. Apoi a revenit de vreo două ori în Festivalul Internațional de Teatru.

„Tristan Sharps este pionier într-un tip de spectacol excentric în sensul cel mai bun, rar în teatrul românesc. Prin urmare, sper că expertiza pe care o aduce aici să fie asimilată natural de acest „organism“ cultural local. Să îi accelereze creșterea. Astfel de inițiative reprezintă grila obiectivă de evaluare a hubului POINT. Că eu sunt pentru prima dată în această funcție în lumea teatrului, că echipa e tânără, că spațiul e la început – irelevant. Ce e important este ca noi să reușim să punem «atele» în zborul noii generații de creatori de conținut cultural, să îi sprijinim în a explora noi dimensiuni ale artelor performative și impactul acestora în identitatea societății. Dacă nu ne iese, primul fără de eșec să arunce cu pietre“, spune Ada Mușat, director general POINT.  S-a spus că e obsedat de Leonardo da Vinci, de Jean-Paul Sartre sau de Samuel Beckett.  „Aș putea să merg încă și mai departe, să-ți spun că sunt obsedat și de Vermeer, Tarkovsky, David Claerbout, asta ca să numesc doar câțiva artiști, din zone diferite. E imposibil să le consumi operele pur și simplu. Acestea trebuie scormonite, excavate“, spune Tristan Sharps. Dreamthinkspeak, compania pe care o conduce, este cunoscută pentru spectacolele sale adaptate spațiilor neconvenționale. Are montări remarcabile în clădiri din întreaga lume, pe care le-a adaptat atât arhitecturii, cât și funcționalității locului-gazdă, încăperi în care a construit peisaje ciudate, amestecând în reprezentațiile live secvențe de film, lumini și instalații. „Fiecare spectacol dreamthinkspeak este și bântuit puțin, ca și cum această călătorie fantomatică printr-o clădire n-ar fi doar o experiență fizică, ci o călătorie spre propriul sine“, scrie The Guardian. „Venirea lui Tristan Sharps e parte din misiunea mea și a POINT-ului de a le oferi artiștilor locali instrumente utile pentru dezvoltarea lor profesională. Frumos spus, greu de realizat. Și de vorbe nu mai are nimeni răbdare. Așa că ne-am propus  să dezvoltăm proiecte relevante pentru contextul actual. Pregătim un festival de noi tehnologii în arte performative, ce va avea loc în aprilie și mai avem încă unul în curs de dezvoltare - Bio-Art Festival“, spune Ada Mușat, director general POINT.

Rep: Ce înseamnă, până la urmă, așa-numitul teatru imersiv, cunoscut și ca „teatru adaptat spațiului“ (site-performances)? Este, probabil, mult mai mult decât o simplă explorare a limbajelor artistice în relație cu spații neconvenționale, deși parte din notorietatea unora dintre aceste evenimente ar putea fi asigurată, uneori, tocmai de locul care le-a găzduit. În cazul operei dvs. aș aminti un spectacol inspirat de romanul „Crimă și pedeapsă“, al lui Dostoievski, care s-a jucat, în 2005, într-un abator din Clerkenwell, sau o meditație din Hamlet, jucată într-un vechi depozit din Sussex.

Tristan Sharps: Întrebarea e bună, problematizantă, deși cred că termeni precum teatru imersiv sau „site-specific“ au început să-și piardă sensul în ultima vreme, când sunt folosiți pentru a descrie în mod general orice tip de reprezentație susținută în afara spațiilor teatrale convenționale. Înțelesul lor ar trebui să fie mai specific. Spectacolele mele, de pildă, corespund, în fiecare detaliu, locurilor care le găzduiesc și răspund inclusiv design-ului arhitectural interior sau exterior, contextului geografic, orașului sau țării în care se află spațiul. Fiecare dintre acestea sunt elemente importante, care influențează producția finală. Interesul meu nu este pur și simplu să prezint un spectacol într-o clădire aleasă doar pentru că nu este teatru. Nu cred în acțiunea simplistă de a replica experiențele teatrale în fața unei audiențe care stă așezată în spații convenționale sau stă în picioare în zone predeterminate, urmărind pasiv acțiunea. Elementele de arhitectură, arta vizuală și zonele de performance sunt, de fapt, elemente-cheie ale unui spectacol. Cu alte cuvinte, instalațiile, proiecțiile de film, sunetul și designul de lumini sunt, de asemenea, importante, și ele se dezvoltă din elementele centrale. Poate că ar trebui să amintim că orice spectacol este foarte stratificat în ceea ce privește forma și tema. Aceste teme și forme intră în dialog între ele și, ambele, dialoghează cu spațiul-gazdă. La fel ca șinele de cale ferată, fiecare dintre aceste componente are propriile fire care se împletesc și propriile destinații, care converg ocazional în joncțiuni intermediare, înainte de a se despărți din nou, pentru a urma căi diferite. Pentru mine, un spectacol nou într-o clădire abandonată este un proces foarte complex, deopotrivă din punct de vedere artistic și logistic. Într-o structură teatrală convențională, scenaristul ar trebui să scrie piesa acasă, echipa ar repeta în studio, designul ar fi asigurat pe baza schițelor tehnice ale sălii. Setul, cel puțin dacă vorbim despre Marea Britanie, va fi construit, ca de obicei, de o companie independentă, în atelierul propriu. Toate aceste elemente ar fi, apoi, articulate pe scena unui teatru pregătit să primească publicul. Marketingul și vânzarea biletelor sunt subiecte care intră în sarcina teatrului, iar atunci când apare publicul, există un box-office, iar spectatorii au la dispoziție și o cafenea, un bar și restaurante... Sigur, am putea merge mai departe cu această descriere. Există, pe scurt, o întreagă infrastructură care a fost construită, de-a lungul timpului, pentru a gestiona procesul de creare și prezentare a ceea ce se numește „teatru“. Atunci când îmi concep eu spectacolele, fiecare dintre repetiții se face la locul care va găzdui evenimentul. Instalațiile și elementele de scenografie sunt create tot acolo, în ateliere on-site. Angajăm direct pictori și designeri care să ne construiască instalațiile. Designul este personalizat și trebuie construit la fața locului, pentru a răspunde perfect detaliilor arhitecturale ale incintei. Viziunea mea nu ar putea fi aplicată într-o infrastructură teatrală tipică, în care, de altfel, nu m-am simțit niciodată confortabil. Te referi la „Crimă și pedeapsă“ sau Hamlet și trebuie să spun că nu am creat “producții” ale acestor opere. Am creat răspunsuri pentru aceste opere, spectacole denumite „Underground“ și „The Rest is Silence“. În general, lucrările mele sunt creații noi, care răspund unei varietăți largi de stimuli, amestecând inclusiv poeme, romane, articole din presă, intrigi politice, mituri, evenimente istorice…

Din câte înțeleg, acest tip de teatru este în plină înflorire în Marea Britanie și, trebuie să adaug, în ultima decadă a fost un gen privilegiat și în România. În ceea ce privește Marea Britanie, atunci când spunem teatru, cel puțin în această parte a lumii, ne gândim mai ales la faimoasele musicaluri de pe West End și mai poi la teatru artistic sau genuri experimentale. Ne-ați putea analiza, pe scurt, scena teatrală britanică, definind și rolul sau ponderea teatrului imersiv?

O analiză foarte exactă este greu de făcut, de vreme ce, așa cum spuneam, termenii de teatru imersiv sau site-performance sunt folosiți în sens prea larg, pentru cam orice tip de reprezentație în spații neconvenționale. Nu știu dacă e vorba de un boom, dar în mod cert acest tip de teatru este văzut ca un gen foarte la modă în Marea Britanie. Ca rezultat, poate fi înțeles uneori ca un gen super-hip, exagerat, ca o nebunie, sau poate fi respins, ca și cum ar fi o păcăleală. Consider că încă nu înțelegem pe deplin acești termeni și nici diferența dintre diverse tipuri de companii care sunt  adunate în jurul aceluiași “gen”, dar care de fapt creează opere extrem de diferite. Lucrările mele, de pildă, așa cum am mai spus, răspund în cele mai mici detalii locului care le găzduiește. Atât din punct de vedere al designului, al jocului, al elementelor filmice, care sunt integrate în totalitate arhitecturii și contextului geografic și funcțional al clădirii. Astfel, opera mea dialoghează cu clădirea.  Cred că o mulțime de spectacole noi fie folosesc site-ul gazdă doar ca fundal, fie răspund doar în mod foarte simplist site-ului, fie ascund și îmbracă site-ul într-un design stufos, făcându-l să pară un sofisticat parc tematic. N-am nicio problemă cu asta – dacă opera e foarte bună, nu are întotdeauna o așa de mare importanță relația sa cu spațiul. Dar cred că folosim termenii aceștia, teatru imersiv sau site-specific, într-un mod superficial. Cât despre musical, este interesantă prejudecata că ar fi un gen important în Marea Britanie. În realitate, cred că musical există doar pe West End sau în teatre mai mari din regiunile care își permit șă pună prețuri ridicate pentru bilete.

Spuneați cândva că sunteți obsedat de Leonardo da Vinci. De asemenea, că sunteți foarte interesat de Cehov, Jean-Paul Sartre sau Samuel Beckett. Sesisez o aparentă discrepanță între teme și maniere de expresie. Este, poate, și aceasta o parte din declarația artistică?

Aș putea să merg încă și mai departe, să-ți spun că sunt obsedat și de Vermeer, Tarkovsky, David Claerbout, asta ca să numesc doar câțiva artiști, din zone diferite. Fiecare este foarte radical în propriul fel (și cel puțin unul chiar în manieră contemporană), iar pentru mine toți trei sunt chiar foarte asemănători din perspectiva acestui radicalism. Acești trei sunt artiști total dezinteresați de suprafața narativă. Drama, sau mai bine zis, telenovela narativului este, de fapt, genul privilegiat în teatrele din Marea Britanie, în opinia mea. Iar artiștii evocați nu au acest viciu. Aparent, operele lor sunt ca un fel de lacuri liniștite, dar, dacă ești norocos, realizezi că au venit de undeva din profunzimi teribile care se cer explorate. E imposibil să le consumi operele pur și simplu. Acestea trebuie scormonite, excavate. Tarkovsky încearcă să “filmeze sufletul”, așa cum el însuși a scris-o. În felul lor, fiecare dintre acești artiști încearcă să „găsească sufletul“. Pentru a fi mai clar, aș spune că Yasujiro Ozu este punctul cel mai înaintat în care te poți apropia de Cehov, chiar dacă cei doi au trăit în secole diferite, în țări diferite și au practicat forme diferite de artă.

Arta contemporană rezolvă anumite diferențe, acordând o atenție mare genurilor hibride, interdisciplinare. O tendință care mai nou a devenit foarte populară este explorarea la granița dintre arte și științe. Cum arată spectacolele dvs. din acest punct de vedere?

Teatrul, în mod particular, a fost întotdeauna foarte bun în a fura de la celelalte forme de artă. Asta pentru că, din când în când, teatrul se împiedică, stagnează și amenință să se oprească, perioade în care are nevoie de câte o injecție de ceva nou pentru a se revitaliza. Când am ajuns în teatru, am găsit acolo, de fapt, un gen sufocant. Nu credeam nici în omnisciența unui scenarist și mi-a displăcut și experiența însăși de a fi într-un teatru. Viziunea mea artistică a fost, în parte, o reacție la întreaga infrastructură care s-a construit de-a lungul timpului în jurul unui teatru, de la piesa scrisă, la metodologia de design, până la procesul repetițiilor sau experiența publicului care intră într-o clădire special concepută pentru o anumită parte din societate, și stă acolo pasivă să asculte punctul de vedere al scenaristului, pe fundalul unei istorii în două acte.  Mi-am dorit să intru în set ca și cum acesta ar fi fost o lume tridimensională și mi-am dorit o plajă largă de puncte de vedere, livrate de o mare varietate de medii, care mi-ar permite să devin parte din eveniment și mi-ar oferi posibilitatea să-mi fac propria impresie cu privire la temele și ideile puse în discuție.

Se vorbește despre ermetism și exagerare în artă. Dezbaterea vizează, cel mai adesea, artele conceptuale, însă se aplică pe ici și colo și altor genuri. Când este prea mult? Să faci teatru într-un crematoriu, de pildă, este prea mult? Ați văzut spectacole sau reprezentații care până și dvs. vi s-au părut prea mult? 

Nu i-aș spune niciunui artist „să nu faci vreodată un spectacol într-un crematoriu“, dar sigur că rezultatul depinde de materialul ales și de modul în care îl prezinți. Cred că sensibilitățile cu privire la spații și înțelegerea clară a contextului unei clădiri sunt foarte importante, mai ales în cazul clădirilor care au o funcție foarte specifică. Dacă ar fi să montezi un spectacol într-un crematoriu, ar trebui să fii prost să ignori destinația specifică a acestuia. Dincolo de asta, este perfect posibil să faci un spectacol minunat într-un crematoriu. Până la urmă, Hamlet are una dintre cele mai profunde meditații în timp ce stă lângă un mormânt proaspăt săpat, ținând un craniu în mână. Personal, aș evita, însă, astfel de spații, nu numai din respect pentru funcția lor, dar mai ales pentru că acest specific reduce aria creativă și răspunsurile pe care le-ai putea primi.

Știți câte ceva despre scena teatrală românească?

În 2007, la Sibiu, am montat „Don’t Look Back“ („Nu te uita înapoi“), alături de artiști și profesioniști români, iar după aceea am mai fost, de câteva ori, la Festivalul Internațional de Teatru din Sibiu. Așa deci, nu sunt chiar nou pentru teatrul românesc. Oricum, nu știu tot ce aș vrea să știu și sunt hotărât să aflu mai multe, tocmai de aceea sunt bucuros să mă întorc la București, unde voi lucra cu tineri artiști români, cărora le voi pune o mulțime de întrebări.

Ce trebuie să știe publicul înainte de întâlnirea de la The POINT?

Nimic. Vreau să încep de la zero! Cu cât mai puține preconcepții, cu atât mai bine. Vreau să vorbesc despre felul în care am început să lucrez după acest principiu, ceea ce va ajuta la înțelegerea a ceea ce fac și a motivului pentru care o fac.

Nu că aș fi influențată de istorii culturale, dar Tristan este numele dvs. real?

Sigur! Ce întrebare! Nu sunt un muzician faimos, ca Price sau Madonna, așa că nu simt nevoia să îmi pun un nume de scenă. Sau poate ar fi mai interesant dacă mi-aș spune T-Low?!.  

Comentarii

loading...