Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Radu Iacoban: „Eu de aia merg la teatru, să mă dea pe spate“

În stagiunea ce tocmai se încheie, l-am putut vedea în spectacolul „Constelații”, de Nick Payne, la Teatrul Act, în calitate de actor și regizor, dar și doar în calitate de regizor în „O intervenție”, de Mike Barlett, tot la Teatrul Act, sau regizor la Teatrul Mic.

Maria Capelos 0 comentarii

Actualizat: 25.06.2018 - 07:49

De curând a avut premiera în cinematografele românești filmul „Charleston”, în regia lui Andrei Crețulescu. În acest film despre care se spune că iese din tiparele actuale ale minimalismului cinematografiei românești, având un imens potențial de public, Radu Iacoban interpretează rolul lui Sebastian. Despre „Charleston”, regie, actorie sau dorința de a scrie, cu Radu Iacoban.

 

RL: Scrii, regizezi și joci. Cum se împacă scriitorul cu regizorul? Ce a fost mai întâi, cum ai simțit, scriitorul sau regizorul?

Radu Iacoban: Mai întâi a fost actoria. Mai apoi, a fost o experiență foarte plăcută cu regia. Eram în anul I de actorie la Cluj și am avut posibilitatea să regizez un spectacol în limba engleză cu elevi de liceu. Spectacolul era „Cu ușile închise” de J.P. Sartre și felul în care am lucrat cu actorii și răspunsul spectatorilor primit după prima reprezentație mi-au dat speranțe că la un moment dat voi face asta din nou. Din fericire pentru mine, s-a întâmplat. În ceea ce privește scrisul, el a apărut dintr-un conglomerat de nemulțumiri și emoții neverbalizate. Folosesc arma asta ca pe un fel de revoltă organizată împotriva sistemului, semnalându-i defectele și analizând cauzele apariției acestora.

 

Dar regizorul cum se înțelege cu actorul Radu Iacoban?

Radu Iacoban când este regizor se poartă cu el însuși destul de normal. Atunci când, în schimb, are de-a face cu dramaturgul, se schimbă. Îl cam ia peste picior, îl chinuie tare, îi taie în carne vie scrijeliturile. Scriitorul lasă totuși de la el și nu se supără deoarece e conștient că săracul regizor are multe probleme pe cap și că, împreună cu actorii și scenograful, se chinuie în repetiții să găsească sensul și traseul cel mai bun pentru spectacol.

Dacă i-aș arăta descrierea asta bunicii mele, sunt convins că mi-ar zice, cu toată dragostea, că-s nebun.

 

Există voci care se îndoiesc de capacitatea de a regiza o piesă în care regizorul este și unul dintre personaje? Ce le răspunzi?

Celor care se îndoiesc le urez, pentru liniștea și pacea lor interioară, să nu vină la spectacolele mele. Dar cred că e un pic limitat și obtuz să gândești așa. Și e o problemă generată niciodată de spectatori, ci exclusiv de către colegi sau de anumiți specialiști din breaslă. Adică de competiție!

Și, în plus, stau și mă întreb: “Măi, dar de unde vine asta? În afară, toată lumea face de toate, numai la noi te naști unifuncțional?”. Sunt împotriva genului ăsta de mentalitate care te forțează să bei apă doar dintr-o singură oază. Cred că am suficientă forță, resurse și chef să trec prin tot deșertul! 


De care dintre aceste trei ipostaze – actor, regizor, dramaturg – te simți mai apropiat?

Regia îmi place cel mai mult. Medalia de argint revine scrisului și actoria vine pe locul trei. Actoria e la coadă deoarece eu, atunci când mi-am zis că vreau să fiu actor, am trăit o experiență pe care am tratat-o cu maximă sinceritate. Jucam un rol pe o scenă mare, într-un teatru care mi se părea atunci enorm, lumea se uita la mine, eu m-am simțit fericit și mi-am zis că asta vreau să fac de acum încolo. Ei bine, pe la 30 de ani fericirea asta se cam plafonase și, din acest motiv, m-am hotărât să schimb macazul.

Pentru primele două domenii, găsesc că e fascinantă perioada de pregătire a spectacolului, toate zilele și nopțile pierdute, storcându-ți creierii după surse de inspirație, repetițiile mereu surprinzătoare cu actorii, negocierile despre rol, despre spațiul scenic, discuțiile purtate în zona de condițional optativ care, privite din afară, par atât de aberante, dar fără de care spectacolul nu ar exista și, nu în ultimul rând, bucuria care te inundă atunci când îți vezi prima oară spectacolul jucat în scenă.   

 

Joci și regizezi în spații teatrale diferite – de la Teatrul Mic la Green Hours etc. Crezi că fiecare spațiu teatral își are piesele lui? Orice text merge în orice spațiu teatral?

La Green am co-regizat, nu am regizat. Am realizat un spectacol împreună cu „al meu frate”, Tudor Aaron Istodor, care se cheamă „(Cu)cuieînfrunte”. Regia, sau ghidarea unui spectacol, a început oficial la Godot Cafe-Teatru printr-un spectacol care se numea „Asta-i Tinerețea Noastră”.

Da, cred că fiecare spațiu își atrage un anumit fel de povești, care automat aduc un public-țintă. Totul cred că ține de modul în care își organizează managerul locului „meniul” și ce fel de oameni intuiește el sau ea că îi trec pragul. Ar trebui găsit, cred eu, un echilibru în așa fel încât să nu-ți atragi chiar o salată neuniformă de oameni și, implicit, de gusturi.

 

Se poate vorbi despre evoluția ta artistică înainte și după Green Hours? Ce rol a jucat acesta în mersul tău înainte?

Green-ul înseamnă enorm. A fost una dintre trambulinele pe care am sărit cu poftă la început de drum. Am avut noroc ca în același timp să debutez și la Teatrul Act și încă de atunci ador apropierea față de public. În felul ăsta am încercat mereu să evit „trucul și efectul” atunci când spun o poveste în zona realistă. Mi se pare că nu ai cum „să te faci că faci” atunci când ești la o distanță așa de mică față de public.

 

Crezi că există spectatori dedicați unui anume spațiu teatral?

Dacă aș ști răspunsul la această întrebare, mi-aș face programul pe cel puțin cinci ani de-acum încolo. În momentul ăsta tot ce pot să zic e că există într-adevăr un public dedicat pentru un anumit spațiu sau un gen de public care frecventează același gen de produse teatrale. Adică e publicul de hăhăială – care vrea comedii unde nu trebuie să-ți bați capul, există pretențioșii care își doresc ceva mai de nișă sau nostalgicii care merg la spectacole cu actori mari și… atât. Ș.a.m.d.

Mai sunt și cei care merg după artistul sau artiștii în cauză, indiferent de loc. Am jucat la un moment dat în B52 „O piesă Deșănțată” scrisă de Lia Bugnar și m-am mirat de câtă lume a putut să vină într-un loc care nu are un istoric teatral bogat. Unde mai pui că era și o vreme… cum să-i spun eu delicat?... potrivnică!

 

De ce te simți mai aproape – de teatrul de poveste, de cel social, de cel experimental?

De ceea ce mă inspiră în momentul acela. Plus că nu cred că există linii de demarcație atât de drastice între zonele de care aminteai. Teatrul bun e bun și punct. Și are și poveste care te emoționează, și un context social, și momente surprinzătoare care te lovesc de unde nici măcar nu te aștepți.

Dacă stau bine să mă gândesc, în zona de „experimental” nu am prea făcut multe, dar cred că ar trebui să accelerez lucrurile și să mă arunc mai des în zona de risc. Dar, așa cum îți spuneam, în momentul acesta sunt atașat de teatrul bun.

 

Ce crezi că-i lipsește teatrului actual?

Totul începe de la bani. Banii creează un monopol care atrage un fel de statu-quo care nu prea ajută pe nimeni. E foarte tare că statul dă bani pentru cultură. Doar că finanțele ar trebui împărțite tuturor spațiilor care își doresc să facă artă, nu doar „lăcașurilor deja consacrate”. Habar nu aveți ce bucurie aș fi simțit atunci când, lucrând într-un spațiu independent, aș fi aflat că există un anume fond pe care îl poți accesa pentru producția spectacolului.

Dacă tu – statul – finanțezi o universitate care scoate pe an, doar în București, 64 de absolvenți de la secția actorie, ar trebui să fii conștient că noua echipă de șomeri o să se cam chinuie să-și caute de lucru și că, dacă tot tu – statul – nu intervii cu nicio inițiativă de finanțare a teatrului independent, în afară de două programe de finanțare la care câștigă cam aceiași oameni, lucrurile nu au cum să se schimbe niciodată. Nu sunt dintre aceia care militează doar pentru teatru independent. Există producții remarcabile și altele mai puțin, și în teatrul de stat, și în cel independent. Cât privește experiența mea cu teatrele de stat, pot spune sincer că am lucrat foarte bine la Teatrul Mic, la Comedie, la Teatrul Metropolis, la Teatrul Național și la Teatrul Ioan Slavici din Arad, dar cred că ar trebui creat un echilibru pentru o diversificare a produselor și pentru o calitate superioară a spectacolelor.

 

În ce măsură „fuga“ actorului neangajat într-un teatru de stat între un teatru și altul este în folosul actului artistic? Dar al celui care „fuge”?

Fuga asta, dacă e tratată cu seriozitate și cu un simț al organizării „nemțesc”, nu are cu ce să deranjeze. Marius Manole e un profesionist care își face treaba la cote maxime chiar dacă are patru spectacole pe zi. Atunci când însă nu mai ești capabil să înveți sau să-ți reamintești textul sau întârzii la repetiții, fuga devine deranjantă. Pentru că nu „deranjezi” doar echipa cu care lucrezi, ci și actul artistic și spectatorii care îl urmăresc. Și asta nu are cum să fie bine. Fuga asta își are rădăcinile dintr-o nevoie psihotică a artistului de a lucra cât mai mult. Și eu sufăr de boala asta. Scuza mea e că sunt la o vârstă optimă de lucru și că nu m-am născut cu casă și mașină.

 

Zi-mi o persoană care te inspiră?

Dan Puric. E biblie de „așa nu” pentru mine.

 

Și o piesă de teatru care „te-a dat pe spate“ după ce ai văzut-o?

Mai multe. „Hamlet|Collage” – realizat de Robert Lepage, „Richard al III-lea“ regizat de Ostermeier, „Apollonia” lui Warlikowski, „Fuchsiada” realizată de Helmuth Sturmer, „Faust-ul” lui Purcărete. Multe, foarte multe. Eu de aia merg la teatru. Să mă dea pe spate. La unele mă balansez mai mult, la altele mai puțin. Dar încerc să „fur” tot. 

 

Are publicul nostru curajul, selectivitatea de a aplauda doar atunci când îi place cu adevărat ceva?

Asta ține de educație, de cât ai mers sau nu la teatru, de bun-simț și de cei șapte ani de acasă.

Am fost în teatre unde publicul era foarte atent pe durata întregului spectacol, am avut experiențe când, în scenă fiind, cineva a desfăcut ambalajul de la o ciocolată încontinuu timp de un minut. Când n-ai nicio treabă cu spectacolul reacționezi ca la biserică, adică faci ce face lumea și e plin de spectacole cu aplauze gratuite care nu ajută cu nimic. Dar mai există și situații unde ești cu adevărat emoționat și îți dorești să mulțumești la final actorilor cu ridicat în picioare și aplauze până te dor palmele.     

 

Unde simți un consum mai mare, emoțional vorbind, pe platou sau pe scenă?

Trebuie să dormi bine cu o noapte înainte și pentru film și pentru scenă. Nimeni nu își dorește să vadă un actor „leșinat”. Consumul e la fel. La film poate să fie mult mai istovitor pentru că știi la cât vii, dar nu neapărat când pleci. Domnul Victor Rebengiuc ne-a zis la un moment dat pe platou: „La film vii mireasă, te întorci curvă”. La teatru depinde de dimensiunea rolului și de seriozitatea pe care o acorzi repetiției dinainte de spectacol și în timpul acestuia.

 

Și pentru că am ajuns la platou, vorbește-mi despre rolul Sebastian, din „Charleston”, și despre colaborarea cu regizorul Andrei Crețulescu.

A fost mega-ultra-superfaină. Am muncit serios, cu bucurie și, împreună cu Șerban Pavlu, ne-am jucat frumos respectând regulile trasate de Andrei. În pauze eu și Șerban ne prosteam cam mult și deveneam ușor isterici și obositori pentru întreaga echipă de filmare.

Revenind la Andrei, am apreciat faptul că a scris un scenariu care se putea întâmpla absolut oriunde în lume, cu personaje cu foarte multă „carne”, adică îți permiteau zone de joacă - o chestie care e destul de rară în filmul românesc - plus grija și priceperea de a ști unde să ne ghideze, lăsându-ne nouă libertatea de a ajunge la rezultatul dorit.

 

Unde îți place să călătorești, să fii turist, și ce fel de călător ești?

Îmi place să călătoresc, dar, din motive de workaholism exacerbat, prefer să mă bucur de un loc nou dacă se lasă și cu ceva treabă pe acolo. Îmi place când văd lucruri noi și simt nevoia după vreo două-trei proiecte să îmi spăl ochii. Când dau de un oraș nou, merg de nebun prin el. Îmi fac uneori și lista de destinații, dar alea sunt doar pentru a vedea ce e până ajung acolo. Mi se pare foarte tare să pici la finalul zilei în patul camerei de hotel după ce îți ard picioarele de la atâta mers pe jos. Am făcut asta oriunde am fost până acum și repet tâmpenia asta plăcută cu drag pentru că e o formă de resetare pe care o consider absolut necesară.

 

La ce visează acum Radu Iacoban? La ce fel de călătorie?

Visez la cât mai multe călătorii spre destinații necunoscute. La ultima vacanță, m-am uitat aiurea pe zboruri și, la rezultate permisive din punct de vedere financiar, mi-a ieșit Milano. Am plecat instant. După trei zile de căscat gura prin tot orașul, am plecat în Bologna, unde, împreună cu sora mea Roxana, am bătut străzile de nebun.
Ce să fac, dacă îmi place hoinăreala?

 

Charleston

„Charleston“ este povestea dulce-amară a unui triunghi amoros absurd, „format” din doi bărbați și femeia pe care au pier-dut-o amândoi, un cocktail retro-pop condimentat cu umor negru, emoție, un soundtrack eclectic și chiar un intermezzo dansant. Turneul românesc a început la final de mai, cu două proiecții sold-out în cadrul Festivalului de Film Transilvania. În distribuție: Șerban Pavlu, Radu Iacoban, Victor Rebengiuc, Ana Ciontea, Gabriela Popescu, Dorian Boguță.

CV 

Radu Iacoban a absolvit actoria la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L. Caragiale”, clasa profesorului Gelu Colceag, și un master de arta regizorului de teatru la clasa profesorului Alexandru Darie.

A început să joace în filme imediat după terminarea facultății de actorie, colaborând cu regizori precum Andrei Zincă, Mircea Daneliuc, Cristian Mungiu, Constantin Popescu, Nae Caramfil, Ana Lungu. Primul premiu a fost Cel mai bun actor la Gala HOP 2007, urmat în scurt timp de Cel mai bun actor în rol secundar la Premiile Gopo 2009. În teatru, a jucat ca actor la Teatrul Mic, Teatrul Act, fiind apoi regizor și autor de texte la Metropolis, Comedie, Godot Café-Teatru, Point, Teatrul Act, Teatrul Național, Teatrul Luni de la Green Hours ș.a.

 

Comentarii

loading...