„Diseară la 7“ este textul cu care Aurelian Bărbieru a câștigat anul trecut cea de-a XII-a ediţie a concursului de dramaturgie cu texte de comedie românească.
Speranța vine de unde nu te aștepți, sugerează povestea, începută cu o întâlnire, aparent întâmplătoare, a unor necunoscuți într-un parc, care se dezvoltă printr-un dialog inspirat până ajunge să vorbească despre incapacitatea omului de a se desprinde de propriul trecut, despre frică, despre speranţă şi lipsa ei, despre înstrăinare şi despre senzaţia că viaţa n-are niciun sens. În ciuda subiectului profund, rămâne, totuși, o comedie, avertizează Chris Simion, care se află la prima colaborare cu Teatrul de Comedie, după succese la Teatrul Evreiesc, Teatrul Metropolis sau Teatrul Bulandra, experiență pe care regizoarea o va folosi pentru probabil cel mai îndrăzneț proiect din zona teatrului independent: Grivița 53.
Teatrul pe care urmează să-l construiască începând din luna aprilie are deja un mic repertoriu, spectacolul „A.A.A.“, care a avut premiera la finele anului trecut, la care se adaugă, la începutul acestui an, montarea a două piese scrise special pentru acest teatru de eseistul francez Pascal Bruckner, de 18 ani prieten al regizoarei și, la rândul său, partener activ în proiectul G53.
Între timp, proiectul arhitectural al noului teatru a câștigat, la Marsilia, unul dintre cele șapte premii puse în joc la cea mai prestigioasă competiție internațională pentru arhitectură și design sustenabil. A fost ales din peste 5.000 de proiecte depuse din toată lumea spre jurizare, iar premiul este acordat pentru prima oară unui proiect din România.
În premieră pentru „România liberă“, Chris Simion anunță și cum va arăta noul teatru: sub un acoperiș-terasă, așa cum a fost cândva faimoasa terasă de la Motoare, va fi un etaj cu cabine, iar „sala de teatru va fi la subsol și va avea 170 de locuri cu scenă de 8/8, practic prima scenă privată la dimensiunile unui teatru de stat, cu dotările tehnice de care are nevoie o sală fără improvizații. La parter va fi foaierul, care servește drept spațiu expozițional, cu expoziții lunare de pictură, fotografie, grafică. Tot la parter vor fi cafeneaua-bibliotecă și librăria, care vor fi deschise nonstop, „dacă vrei noaptea să stai să citești, să ai unde“.
RL: „Diseară la 7“ este cea mai recentă montare a ta la Teatrul de Comedie din București. O tragicomedie care vorbește despre deznădejde, egoism și fixația exacerbată a unor indivizi asupra propriilor mini-drame, în detrimentul marilor înțelegeri. Care ar fi aceste mici drame și care adevărata înțelepciune?
Chris Simion-Mercurian: „Diseară la 7“ este textul care a câștigat concursul de dramaturgie în 2017 la Teatrul de Comedie. Pentru mine a fost un triplu pariu acest proiect. Directorul teatrului, George Mihăiță, mă știe de când aveam 15 ani și scriam la revista „Salut“. Este primul spectacol pe care îl regizez în acest teatru sub conducerea sa și e firesc să-mi doresc să fie un succes. Apoi, întâlnirea mea cu cei doi actori tineri, Ilona Brezoianu și Alexandru Conovaru, cu care a fost o bucurie să lucrez și asta sper să ajungă la spectatori. În al treilea rând, întâlnirea cu un text scris de un autor-actor plecat la Berlin, Aurelian Bărbieru, care s-a înscris cu această piesă la concurs semnând-o cu pseudonim și câștigând marele premiu.
Pe scurt, un dealer de artă vine noaptea într-un parc cu gândul să se sinucidă, însă planul său măreț este întrerupt de o prostituată care e în trecere prin locul cu pricina. Cine pe cine salvează? – cred că e interesant de aflat pe cont propriu. De miercuri spectacolul a intrat în repertoriul Teatrului de Comedie. Tema spectacolului este „dragostea pierdută“.
Bine că se joacă la Teatrul de Comedie și nu pleci după spectacol să te sinucizi. Personajele fac posibilă povestea pentru că uită ceva fundamental. Nu suntem legați de nimeni pe veci din obligație, suntem liberi să plecăm dintr-o relație când nu ne mai este necesară, nu suntem în posesia nimănui, avem propriul discernământ și propria responsabilitate asupra deciziilor noastre. Cel părăsit acuză, judecă, se simte gol, distrus. Cu siguranță simte ce zice că simte, dar asta nu-i dă dreptul să-l desconsidere pe cel care pleacă. Poți ține pe cineva lângă tine cu forța. Sunt atâția oameni care își manipulează partenerul, îl amenință cu sinuciderea sau cu altele. Libertatea e unul dintre cele mai mari daruri pe care le avem. Când iubești cu adevărat un om, îl lași să plece și ești fericit pentru fericirea lui, chiar dacă asta înseamnă să trăiești fără el.
Vorbind despre drame, probabil că acestea sunt cuprinse mai ales în „Imperativele adolescenței“ – întâmplător, seria ta de debut, reeditată de Editura Trei, după douăzeci de ani, la finele anului trecut. Ne place să credem că evoluăm, în special în materie de înțelepciune de viață. Există vreo diferență între dramele de atunci și cele de acum?
Am trăit 20 de ani cu părerea că primele mele cărți sunt niște inepții adolescentine și atât. Le-am recitit la insistențele editorilor mei. Nu-mi amintesc ce oameni au avut atâta influență asupra mea încât să pic în capcana erorii lor și să cred despre mine că sunt mediocră și atât. 20 de ani mi-a fost rușine să spun că am nouă cărți publicate. Pe cele din perioada liceului nu le puneam la socoteală. Acum, după atâta timp, realizez că textele scrise la 15, 16, 17 ani sunt poate mai profunde decât cele scrise la maturitate, au conținut, au esență, au curaj. La vârsta aceea, atacam teme ca viața, moartea, iubirea, minciuna, credința cu o dezinvoltură înfricoșătoare. Acum îi înțeleg pe Moțu Pittiș și pe George Pruteanu, datorită cărora există aceste cărți. Moțu Pittiș încheie prefața de la „Dogmatica fericirii“ întrebându-se: „Chris Simion, nu cumva ești
o reîncarnare a mea?“, iar George Pruteanu, după lectura de la „Disperarea de a fi“, îmi stabilește eticheta „un pui de Cioran în fustă lungă și neagră“. Sunt cărți scrise în perioada liceului, care se adresează atât celor care sunt încă în liceu, cât și celor care l-au absolvit și au trecut prin emoțiile și pulsațiile filosofice ale vârstei. Fiecare vârstă cu gramatica ei. Important e că, recitind această carte, mi-am dat seama că esențial este să-ți încurajezi inima să dezvolte un vocabular cât mai complex.
Față de adolescență, diferă măcar puterea de a face lucruri în realitate. Sfârșeai anul trecut cu spectacolul „A.A.A“ in memoriam pentru Regele Mihai. „A.A.A“ este prima producție a Teatrului Grivița 53 – proiectul tău de teatru independent. O viziune conservatoare în zona underground?
G53 – primul teatru construit împreună nu este un proiect conservator, ci unul inovator. Pornind de la faptul că nu s-a mai construit un teatru privat din 1946, ultimul demers dus la bun sfârșit în acest sens a fost cel al lui Liviu Ciulei acum 70 de ani.
Pe scurt, am vândut casa bunicii mele și cu banii respectivi am cumpărat un teren pe Calea Griviței 53. Am avut bani pentru loc, acum strângem bani pentru clădire. Un imobil poate să construiască oricine. Noi vrem să construim un spirit. În aprilie anul trecut am dat drumul la campania de strângere de fonduri, în mare parte am jucat spectacolul „A.A.A“, dar am avut și o campanie de SMS prin care ne-am chinuit să promovăm inițiativa. La sfârșit de decembrie, am strâns 100.000 euro cash și vreo 300.000 euro în material de construcție. Avem nevoie de 1.000.000 euro să realizăm ce ne-am propus. Ne-am dat trei ani. Deocamdată, partenerii care s-au alăturat sunt din mediul privat. Așteptăm interes din partea Primăriei Capitalei și din partea Primăriei Sectorului 1. Grivița 53 va fi un exemplu de normalitate. Dăm restart unei zone care în perioada interbelică era considerată un Montmartre al Bucureștiului. Detalii despre toți cei care s-au alăturat, despre personalitățile care susțin proiectul, despre ambasadorii care girează pentru seriozitatea acestei inițiative se găsesc la grivita53.ro. Acest teatru se va face împreună. Oricine vrea să fie parte activă din această construcție își poate lua cărămida în valoare de 53 de euro și pe ea îi scriem numele. Am scos la vânzare ferestre, trepte, scaune, pereți… toate acestea le găsiți pe site. Crezul nostru este „to build or not to be“. Din această echipă poate face parte oricine vrea să lase în urma sa ceva important.
De unde privesc eu lucrurile, pare că s-ar fi conturat trei direcții clare în zona teatrală românească: teatrul de stat – cu producții ample și criticate pentru lipsa experimentelor în materie de limbaj artistic; teatrul independent – experimental, dar deplâns pentru absența mijloacelor; și teatrul comercial – care nu investește în producție și nici în viziuni artistice, ci găsește formule ad-hoc, monetizate instant, un fel de teatru de agrement. Tu, însă, ești în breaslă. Cum arată situația din punctul tău de vedere – cu tot cu plusuri și minusuri – și unde mai exact se plasează teatrul tău?
Ceea ce propun de 21 de ani de când fac teatru este pasiunea mea pentru literatură – realizez dramatizări după texte pe care eu le consider necesare și le transform în spectacole jucate de actori pe care îi admir, care îmi plac, care mă provoacă. Teatrul pe care îl fac nu a fost niciodată la comandă, a fost o experiență a sufletului meu, o căutare personală.
Indiferent că a fost în sistem de stat sau independent. Nu mi-am propus niciodată să am succes, dar l-am avut de cele mai multe ori.
E ca și cu banii. Miza mea nu e să câștig bani din ceea ce fac și cu toate astea banii vin, câștig din meseria mea și trăiesc decent. Poate că ceea ce mă interesează pe mine interesează și pe alții și, fiind mai mulți interesați de același subiect, ne întâlnim în jurul unui spectacol pe care îl montez. Majoritatea spectacolelor mele se joacă cu sala arhiplină de ani de zile. Sunt spectacole care se joacă de 11 ani, de 10 ani, de 8 ani cu sala plină – „Maitreyi“, „Oscar și Tanti Roz“, „Dragostea durează 3 ani“, „Ce ne spunem când nu ne vorbim“, „Domnul Ibrahim și Florile din Coran“, „Mecanica inimii“ și altele.
Când eram în facultate, mă invidiau că am succes pentru că sunt fiica lui Eugen Simion, președintele Academiei Române.
Pe tata îl chema, într-adevăr, tot cu E, dar nu Eugen, ci Emil, și a fost președinte, dar nu de academie, ci de bloc. Apoi a stat în top bârfa că sunt amanta lui Pascal Bruckner și misterul cu succesul meu era din nou elucidat. Când nu au mai avut niciun personaj din ăsta celebru de inventat, că în politică nu sunt băgată, în masonerie nu – cred în Dumnezeu, mi-am petrecut copilăria în Maramureș și nu mă scoți din ale mele nici cu escavatorul – s-au inventat altele. Pe principiul „să moară și capra vecinului“.
Cea mai nouă bârfă e că nu sunt mai mult decât un super director de marketing, că îmi vând spectacolele singură, că de fapt spectacolele mele sunt niște porcării, dar eu fac tot felul de magii de marketing și de trucuri și reușesc să păcălesc spectatorii să cumpere bilet. Pe mine mă bucură invidia, că atunci când cineva te invidiază înseamnă că vrea să fie în locul tău sau să aibă ce ai tu.
Deci, ceea ce faci e bine. Dezarmez foarte ușor prin puterea mea de detașare, prin umor și prin faptul că nu intru în conflicte și în găști. Nu mă afectează decât ceea ce fac eu greșit.
Un prim succes cu acest demers ai înregistrat, respectiv un premiu pentru arhitectură la Marsilia, primul de acest fel câștigat de România. Este vorba de Acknowledgement Prize 2017, la Gala LafargeHolcim Awards, considerată cea mai importantă competiţie de arhitectură şi design sustenabil din lume. Anul acesta au participat aproape 5.100 de proiecte din toată lumea, dintre care doar 7 au fost recompensate cu un trofeu, iar cel primit de Griviţa 53 este primul premiu pe care România îl câştigă în istoria acestui concurs. Juriul competiţiei a fost format din 9 dintre cele mai importante personalităţi din industrie: arhitecţi, constructori, experţi în domeniu. Ne poți spune povestea acestei reușite și să ne descrii amănunțit proiectul? Care crezi că e noutatea și de câți bani ai nevoie ca să-l vedem pus în practică? Înțeleg că ai de gând să deschizi șantierul în aprilie. Este credibil?
Pe 28 septembrie, la Marsilia, a fost Gala. Ne-am ridicat premiul. Ne-au oferit și o sumă de bani, 20.000 dolari, dar mai important decât acest aspect este recunoașterea pe care am primit-o. În rest, ce este credibil în România? Noi avem un plan. Dar el este realizat în condițiile în care se respectă timing-ul legal. Actele sunt depuse. Așteptăm răspunsuri.
Terenul pe care îl avem nu e tocmai cel din visul unui arhitect. Are 550 mp, deci nu este foarte generos, dar arhitectul Codrin Trițescu i-a dat de cap.
Sala de teatru va fi la subsol și va avea 170 de locuri cu scenă de 8/8, practic prima scenă privată la dimensiunile unui teatru de stat, cu dotările tehnice de care are nevoie o sală fără improvizații. La parter va fi foaierul, care servește ca un spațiu expozițional, cu expoziții lunare de pictură, fotografie, grafică.
Tot la parter vor fi cafeneaua-bibliotecă și librăria, care vor fi deschise nonstop, dacă vrei noaptea să stai să citești, să ai unde. La etajul unu, o sală de repetiții identică cu sala de spectacol, spațiu care se poate folosi și pentru conferințe, ateliere, workshopuri. Tot la etajul unu vor fi cabinele actorilor. Și acoperișul va fi o terasă, așa cum era Terasa Motoare, unde putem face o cinematecă în aer liber. Arată ca un mall cultural care își propune să găzduiască un anumit tip de evenimente, un concept artistic pe care Bucureștiul încă nu îl are.
În paralel, continuăm campania de strângere de fonduri, așteptăm noi parteneri și scoatem o nouă premieră Grivița 53. Ne-am gândit că spiritul G53 se simte cel mai bine făcând ceva concret. Iar spectacolele G53 sunt felii din energia pe care vrem să o construim. „A.A.A.“ este prima producție, acum vrem să scoatem „Crăciunul președintelui“ și „Cu ce vă servesc? “, două texte scrise de Pascal Bruckner special pentru Grivița 53.
Prietenia ta cu Pascal Bruckner pare să dea roade în continuare. În afară de faptul că îți este partener pentru acest nou teatru – n-am înțeles niciodată dacă e și un partener activ sau doar îți împrumută prestigiul! Mai concret, însă, spectacolul lansat anul trecut, în primă lectură, la festivalul Undercloud, „Crăciunul președintelui“, este și anul acesta pe agenda ta.
Este o piesă scrisă de Pascal special pentru tine, un dar după 18 ani de prietenie. Care este povestea, parcursul acestui spectacol?
Nu-l cunoști pe Pascal. El nu este genul de om care să bifeze. El ori este, ori nu este prezent într-un proiect. Pascal Bruckner nu a fost niciodată un partener doar cu numele. S-a implicat în demersul meu de fiecare dată când l-am solicitat. Anul trecut, în Undercloud, am prezentat ambele texte scrise de el ca spectacole în lucru, în prezența lui, iar acum vrem să le introducem în repertoriul G53 2018.
În „Crăciunul președintelui“ joacă Claudiu Bleonț, Marian Râlea, Cristi Iacob, Vlad Logigan/Radu Micu, Iulia Lazăr. În „Cu ce vă servesc?“ joacă Maia Morgenstern, Victoria Dicu și pentru al treilea personaj voi da casting pentru a o înlocui pe Cabiria Morgenstern, care a jucat în Undercloud. Fiind acum studentă, poate juca doar în anumite perioade. Castingul pentru acest spectacol îl voi face în luna februarie. Probabil că undeva prin primăvară le avem gata.
