24.6 C
București
marți, 28 iunie 2022
AcasăCulturăAtelierul sculptorului Aurel Vlad

Atelierul sculptorului Aurel Vlad

Aurel_Vlad_sculpturi

 

Aurel Vlad se naște pe data de 31 martie 1954 la Galați, este cel mai mic dintre cei șapte copii ai lui Iordache (factor poștal) și ai Aritiei, casnică, grecoaică, descendentă din familia Malaxa. 

Încă din copilărie, vocația sculptorului s-a lăsat descifrată: se deda la activități de bricolaj și, asemenea lui Constantin Brâncuși, își făurește o vioară folosind materiale aflate la îndemână: scânduri și sârmă. Din pricina condiției financiare modeste, după gimnaziu se înscrie la o școală profesională din Galați, dar nu renunță la vocația sa și în anul al II-lea se înscrie la Școala Populară de Arte. Dat fiind că din oferta educațională a școlii lipseau orele de sculptură, urmează cursuri de pictură și de istoria artei. După finalizarea cursurilor Școlii Populare de Arte, își continuă studiile la Liceul Industrial nr. 1 din Galați, învățământ seral, iar pentru a le putea susține se angajează ca operator turbine la o centrală termică din Galați, unde lucra cinci nopți pe săptămână.

În perioada studiilor liceale, sculptorul nu își pune activitatea de creație între paranteze, îi însoțește pe sculptorii gălățeni Gheorghe Turcu și Mihai Mihai – pe ultimul îl socotește părintele său spiritual – la simpozioanele organizate de Uniunea Artiștilor Plastici la Măgura Buzăului, unde intră în contact cu alți sculptori de seamă, ale căror opere îl impresionează și îl fac să-și dorească s ă devină, la rându-i, sculptor pentru a participa în această calitate la simpozioanele organizate la Măgura. În 1977, dă admiterea la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din București, unde concurența era de 126 de candidați pe două locuri, și nu reușește să fie admis. În 1978, este chemat să-și îndeplinească serviciul militar obligatoriu și, până este lăsat la vatră, în 1979, îi este interzis să se mai prezinte la examenul de admitere la facultate. La finalizarea stagiului militar, în 1980, susține din nou examenul de admitere și este admis în cadrul secției Sculptură a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“, și repartizat la clasa profesorilor Geta Caragiu și Marin Iliescu210. În 1984, își finalizează studiile universitare ca șef de promoție și este repartizat, asemenea multor sculptori din generația sa, la „Marmura București“, unde se prelucrau pietre și marmură pentru șantierele patriei.

În 1984, Aurel Vlad își vede visul împlinit: este sculptor și este selectat de Uniunea Artiștilor Plastici din România pentru a participa pentru prima dată, în această calitate de artist, la simpozionul de sculptură de la Măgura Buzăului. Pe parcursul anului 1984, mai participă la patru expoziții de grup, organizate în Capitală: Bienala de Sculptură – Pictură, Sala „Dalles”, „Sculptură mică”, Galeria „Orizont”, București, Expoziția Republicană de Tineret, Sala „Dalles”, București.

După terminarea facultății, sculptorului i-a fost cedat un atelier închiriat de sculptorul Bella Crișan în zona Ștefan cel Mare. În atelierul din Ștefan cel Mare, sculptorul a realizat o serie de sculpturi de mici dimensiuni, de inspirație bizantină. Cu sculpturile realizate în acest atelier, Aurel Vlad a participat la concursul pentru obținerea bursei „Dimitrie Paciurea”, la Bienala din Gabrovo, Bulgaria, și la Bienala de la Ravenna, Italia. La „Marmura București”, Aurel Vlad îl cunoaște pe sculptorul Mircea Roman, recent venit de la Cluj, cu care leagă o frumoasă și trainică prietenie. În pofida faptului că, din 1985, Aurel Vlad și Mircea Roman au fost foarte apropiați, au organizat și au expus împreună în cadrul multor expoziții de grup, numai întâmplarea face ca prima dată când au expus doar ei doi să se întâmple după 35 de ani de când s-au cunoscut – în 2018, în cadrul expoziției „Sculptură la puterea 2“, și găzduită timp de șase luni în Rotonda Teatrului Național

„I.L. Caragiale“ București.215 Din 1984 până în 1986, Aurel Vlad lucrează în atelierul oferit de Bella Crișan și participă la șase expoziții de grup organizate la nivel național și la două bienale, în Bulgaria și la Ravenna, în Italia216, precum și la două simpozioane de sculptură în piatră la Căsoaia, județul Alba, și Scânteia, județul Iași. În 1986, ca urmare a faptului că a primit bursa „Dimitrie Paciurea“, i se oferă de către Primăria Municipiului București posibilitatea de a lucra timp de doi ani în atelierul din curtea Muzeului „Theodor Aman“, unde a lucrat, în trecut, sculptorul Dimitrie Paciurea. Atelierul era oferit pentru doi sculptori, așadar, timp de doi ani, Aurel Vlad împarte atelierul cu Alexandru Paraschiv. În 1988, din cauză că bursa Dimitrie Paciurea s-a încheiat, sculptorul este nevoit să părăsească atelierul Muzeului „Theodor Aman“. În același an, înaintează o cerere Uniunii Artiștilor Plastici din România să i se atribuie un atelier, iar cererea este soluționată favorabil și primește un atelier aflat la intersecția străzii Luterană cu strada General Berthelot, ce a aparținut, timp de două luni, sculptorului Gheorghe Adam.

Atelierul din strada General Berthelot este ocupat de sculptor și în prezent, mai mult decât atât, este unul dintre puținele ateliere care sunt proprietate privată. Între anii 1987 și 1990, Aurel Vlad participă la 11 expoziții de grup organizate la nivel național, la o bienală organizată în Ravenna, Italia, la o expoziție de grup organizată la Moscova223, precum și la două simpozioane de sculptură, în piatră, la Oarba de Mureș, și în lemn, la Sighetu Marmației. În 1990, Aurel Vlad are prima expoziție personală, organizată la Galeria „Orizont”. Această expoziție este un succes, sculptorul vinde toate lucrările expuse226 și primește, pentru organizarea ei, Premiul Uniunii Artiștilor Plastici din România pentru Sculptură.227 În 1990, devine membru UAP și membru în Biroul secției de Sculptură al UAP, funcție pe care o va ocupa până în 1994. În 1990, demisionează de la Marmura București și, la solicitarea lui Napoleon Tiron, își începe cariera universitară la Universitatea Națională de Arte București, unde predă în cadrul Departamentului de sculptură în calitate de preparator universitar.

Din 1990 până în 1998, sculptorul are trei expoziții personale, printre care, din 1997 până în 1998, expoziția „Pseudosanctuar pentru TV”, găzduită în Sala „Kretzulescu” a Muzeului Național de Artă al României, și înregistrează numeroase participări la simpozioane de sculptură și expoziții de grup organizate în țară și peste hotare. În 1998, primește Marele Premiu, Salonul Municipal, București și realizează primul monument de for public „Zidul roşu”, realizat din metal, ce este amplasat în cursul aceluiași an în Câmpulung Muscel230. De asemenea, în 1998, în colaborare cu regizorul Mihai Măniuţiu, realizează lucrări de scenografie pentru piesele „Timon din Atena” și „Cetatea Soarelui”. În 1999, realizează lucrarea monumentală „Cortegiul Sacrificaților”, din bronz, ce va fi amplasată în „Memorialul victimelor comunismului şi al rezistenței Sighet”232. Ca recunoaștere a meritelor deosebite obținute pe teren cultural, în anul 2000 Aurel Vlad este decorat de președintele României cu Ordinul Național „Pentru Merit“ în grad de Comandor. Pe lângă activitatea expozițională, în anul 2000, Aurel Vlad mai realizează un monument, „Iisus cu viţa-de-vie” realizat din bronz și amplasat în comuna Ariceștii Rahtivani, jud. Prahova și reia colaborarea cu regizorul Mihai Măniuţiu și realizează scenografia pentru piesa „Tovarăşe Frankenstein, conducător iubit!”, jucată pe scena Teatrului Act din București. În 2001, are prima expoziție personală organizată peste hotare, „Pseudosanctuar”, în primăria orașului Gütersloh, Germania, și realizează o lucrare de for public, „Izvorul vieţii”, amplasată peste hotare, în Beratzhausen, Germania.236 

Pentru meritul de a fi contribuit, prin activitate și operă, la dezvoltarea culturii românești, în 2002 primește Premiul „Ion Andreescu“ al Academiei Române, pentru sculptură. Tot în 2002, realizează două monumente, unul amplasat peste hotare, „Coloana Mariei”, piatră, în Beratzhausen, Germania, și „Joaca cu îngerul”, bronz, Concordia, Oraşul Copiilor, Ploieşti– Vest. În 2004, realizează un monument „Îngerul meu”, bronz, ce va fi amplasat în fața unui centru comercial din Capitală. În 2005, devine doctor în arte vizuale al Universității Naționale de Arte din București, cu teza „Gestul în sculptură între expresie și simbol. Cariera lui didactică și pedagogică se încheie pe 31 martie 2019, ca urmare a faptului că a atins vârsta standard de pensionare. În 2014, primește Premiul pentru „Excelență în Artă“, acordat de Uniunea Artiștilor Plastici din România, iar în 2016, Premiul „Constantin Brâncuși“, acordat de Marea Lojă Națională din România, în parteneriat cu Academia Română.

Cred și mă conving tot mai mult, pe zi ce trece, că nu ajungi să înțelegi cu adevărat un artist decât în clipa în care izbutești să cunoști cât mai bine cu putință locurile unde trăiește și creează, precum și persoanele care îi sunt apropiate. Un artist nu trăiește despărțit de epoca și contemporanii săi. Cu toții cunoaștem acea vorbă din vechimea omenească: „Omul sfințește locul”. Dar locul? Oare nu are și el puterea de a sfinți sau, dimpotrivă, a sminti un destin creator? Un răspuns posibil ar fi: depinde de om și de loc.

Un loc aparte din centrul Bucureștiului care adăpostește și-n care se creează o operă de referință a artei contemporane românești este atelierul sculptorului Aurel Vlad, aflat la intersecția străzilor Luterană cu General Berthelot. Atelierul în care sculptorul Aurel Vlad lucrează a fost, înainte de cele două războaie mondiale, grajd pentru caii firmei de trăsuri din București, birjarii – care se numeau muscali – locuiau în anexele din spatele curții. După ce a fost grajd, a devenit atelierul unei firme care fabrica proteze pentru răniții din Primul Război Mondial. A avut această întrebuințare până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când a devenit depozit al Ministerului Învățământului. După ce s-a folosit ca depozit, în spațiu a funcționat o școală pentru fetele refugiaților din Grecia – începând cu 1947, a fost un val de refugiați greci în România, care au venit cu familii cu tot, iar în această școală au învățat meserii mai multe generații de fete grecoaice. În atelier, încă sunt fundațiile de la strunguri și polizoare, sculptorul Aurel Vlad le-a păstrat spre aducere aminte. Neinvestind nimeni, spațiul s-a degradat și a fost folosit vreme de două luni de sculptorul Gheorghe Adam, care l-a eliberat când a decis să emigreze în America.

În 1988, când a terminat bursa „Dimitrie Paciurea” și nu mai avea unde să lucreze, Uniunea Artiștilor Plastici i-a repartizat lui Aurel Vlad atelierul aflat la intersecția străzilor Luterană cu General Berthelot. Atelier aflat, ce-i drept, într-o stare deplorabilă, dar cu o bogată istorie în spate, care și-n zilele noastre face istorie, datorită operelor create în acest spațiu de sculptorul Aurel Vlad.

Sculptor_Aurel_Vlad_jurnalist RL_Maria Pașc

Aurel Vlad: Știi că la Mihai Sârbulescu în atelier nu am fost niciodată?
Maria Pașc: Cum așa?

Aurel Vlad: Nu știu, nu prea am timp, dacă mă duc, trebuie să stau câteva ore pentru că, într-adevăr, Mihai este un om care are ce povesti și spune lucruri foarte frumoase. E un tip deosebit.

Maria Pașc: Singura sculptură pe care o are în atelier este semnată de Mircea Roman!

Aurel Vlad: Mă faci gelos!

Maria Pașc: Trebuie să luați atitudine!

Aurel Vlad: Trebuie să îi dau și eu ceva, să îi fac un cadou, cu condiția să rămână în atelier. Glumesc!

Maria Pașc: Ce înseamnă un atelier?

Aurel Vlad: Atelierul este spațiul de care am nevoie ca să trăiesc. Trăiesc mai mult în el decât în afara lui.

Maria Pașc: Cum s-a întâmplat să vă realizați opera precis în acest spațiu, aflat la intersecția străzilor Luterană cu General Berthelot?

Aurel Vlad: Și dacă era la intersecția Americii cu Australia, tot asta aș fi lucrat. Înțeleg întrebarea ta, aș fi putut să reflectez mai mult înainte de a răspunde… dacă este vorba de spațiu, cultura în care m-am format, dacă aranjarea într-un anumit context m-a influențat, dar eu consider că deja născut am primit cam tot ce era de primit și sunt acela care lucrează acum, din cauza asta spun că oriunde ar fi fost acest atelier, eu aș fi lucrat la fel.

Atelier_Sculptura_

Maria Pașc: Cui a mai aparținut acest atelier?

Aurel Vlad: Are o istorie foarte lungă, am aflat-o de la un domn care a trăit în această curte și care a administrat-o un timp. Înainte de cele două războaie mondiale, acest spațiu a fost grajd pentru caii firmei de trăsuri din București care a aparținut unui om bogat, birjarii – care se numeau muscali – locuiau în anexele din spatele curții. Aici era și groapa de gunoi de grajd, la un moment dat s-a surpat și așa am aflat.  După ce a fost grajd, a devenit atelierul unei firme ce făcea proteze pentru răniții din Primul Război Mondial și s-a lucrat mult timp aici, până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când a devenit depozit al ministerului învățământului. Aici, se depozitau materialele pentru o tipografie, suluri mari de ziare, cuiele mari din pardoseala atelierului sunt de la platforma pe care erau coborâte sulurile de hârtie. S-a folosit ca depozit, nu s-a investit nimic în amenajarea lui. După asta, a fost școală pentru fetele refugiaților din Grecia, prin 1947 a fost un val de refugiați greci în România care au venit cu familii cu tot, și aici au învățat meserii mai multe generații de fete grecoaice. În atelier, încă sunt fundațiile de la strunguri și polizoare, le-am păstrat spre aducere aminte. Neinvestind nimeni, spațiul s-a degradat și, la un moment dat, l-a primit, nu știu cum, Gheorghe Adam, un sculptor care cred ca a stat cam două luni în el, după care a optat pentru a emigra, cred că este în America. În momentul în care am terminat bursa „Dimitrie Paciurea”, n-aveam atelier și m-am dus la uniune și am aflat de spațiu. Mi s-a spus că este într-o stare deplorabilă, am procesele-verbale care atestă ca în proporție de 75% era distrus. Am acceptat, mi s-a repartizat și, încet, încet, muncind din greu, l-am amenajat și pot să lucrez în el.

Maria Pașc: Tot ce s-a întâmplat în spațiul acesta credeți că vă influențează opera sau omul sfințește locul?

Aurel Vlad: O întrebare bună, care are un adevăr în ea… să îți dau un exemplu: imediat după facultate, am avut un atelier oferit cu mare generozitate de sculptorul Bela Crișan, dar aveam doi metri pătrați, atât! Mergeam zilnic și lucram, dar, din cauză că spațiul era mic, lucram la o dimensiune foarte mică, sigur, cu dorința ca la un moment dat, când am să pot, să le fac mai mari. După atelierul oferit de Bella, am câștigat prin concurs bursa Aman și așa am intrat într-un atelier în care nu doar lumina cu care lucram era alta, ci și spațiul era mult mai generos și, așa, dimensiunea lucrărilor a crescut: de unde înainte făceam lucrări de maximum 35 cm, ele au urcat la 100 – 120 cm. Cu aceste lucrări, am putut să încep să-mi fac expozițiile personale. Când am ajuns în acest spațiu, care este mult mai mare, am creat lucrări mai mari. Dacă dimensiunea spațiului m-ar fi constrâns, nu le-aș fi putut face. Sunt sigur că dacă voi avea o hală, voi realiza lucrări care bântuie în mine, dar nu le pot face pentru că, fizic, nu am unde să le înalț.

Maria Pașc: Păi, să ne rugăm pentru o hală!

Aurel Vlad: M-aș bucura să se împlinească visul.

Maria Pașc: Ce lucrări ați realizat în atelierul oferit de Bella Crișan?

Aurel Vlad: Am realizat sculpturi de mici dimensiuni de inspirație bizantină. Cu ele, am participat la concursul pentru bursa Dimitrie Paciurea și tot cu ele m-am prezentat la bienala din Gabrovo, unde mi-a fost achiziționată o lucrare la un preț serios. De asemenea, am realizat seria de compoziții dantescă, cu care am participat la bienala de la Ravena, Italia.

Maria Pașc: În ce consta bursa Dimitrie Paciurea?

Aurel Vlad: Se ofereau sculptorilor tineri un atelier timp de doi ani. Era dată de primărie. Atelierul l-am împărțit cu Alexandru Paraschiv, dar nu ne prea întâlneam, munceam amândoi, el, la Trustul Carpați, eu, la Marmura București. Ne lăsam bilețele, aveam un caiet special, încă îl am printre documente.

Maria Pașc: Care sunt obiectele cu însemnătate aparte pentru Dvs. care se găsesc în acest spațiu?

Aurel Vlad: Am niște obiecte dragi mie, nu sunt la foarte mare vedere, pe care le țin în mână și cred că îmi dau o anumită energie. În general, în atelierul meu țin lucrările, este un spațiu dedicat pentru ceea ce fac și pentru ceea ce se naște prin prezența mea aici. Orice altceva cred că le-ar deranja, dar acele obiecte sunt și după ce terminăm ți le arăt.

Maria Pașc: Ce-l deosebește pe sculptor de ceilalți colegi de breaslă, pictori, graficieni, dar mai cu seamă de metaliști?

Aurel Vlad: Eu cred că nimic nu ne deosebește, suntem oameni, avem acest dar al creației, dar ceea ce ne deosebește, în ultimă instanță, sunt lucrul și cât investim în acel lucru al nostru.

Maria Pașc: În zilele noastre, la ce mai e bună sculptura?

Aurel Vlad: Nu se poate fără, chiar dacă credem pentru scurte momente că fără artă, în general, omul ar fi la fel de om. Cred că omul are nevoie de artă, dovadă că atunci, în timpul îndepărtat, când nu existau orașe, nu existau străzi, el a luat pământ și a modelat imaginea în el, înseamnă că a avut nevoie.

Maria Pașc: Lucrările de sculptură care s-au născut în acest spațiu și apoi s-au desprins de el, unde le putem găsi?

Aurel Vlad: Din fericire, lucrările mele circulă, am văzut nenumărate întâmplări nefericite în care lucrările s-au pierdut după dispariția autorului, lucrările mele pot fi găsite la Muzeul Național de Artă Contemporană, în colecția căruia sunt vreo șase sau șapte lucrări de mari dimensiuni, la alte câteva muzee din țară: Muzeul de Artă din Galați, Muzeul de Artă din Bacău, Muzeul de Artă Comparată din Bistrița-Năsăud, Muzeul de Artă din Timișoara, Muzeul Național al Banatului, în colecții particulare, bănci, fundații, ca fundația Anastasia , unde cred că sunt vreo șase lucrări. Lucrările circulă, pentru că dorința mea este ca o lucrare terminată să o scot în lume și să îi dau șansa la o viață, am întotdeauna încredere ca ele vor rezista.

Maria Pașc: Fără autorul care să le apere?

Aurel Vlad: Da, pentru că autorul le-a dat tot ce trebuie.

Maria Pașc: Cum vă împărțiți timpul între lucrul în atelierul de aici și lucrul în atelierul de la școală, între profesorat și creație?

Aurel Vlad: Mai trebuie să pui și familia, am și familie, am și alte activități. Dar sunt un om disciplinat, a veni la atelier este o necesitate, a merge la școală este o obligație de care am nevoie pentru că îmi asigură existența materială, familia îmi dă stabilitatea emoțională, iar celelalte activități, recreative, vizitare de expoziții, muzee, mă încurajează, mă fac să rezist printre toate acestea. Nu dorm mult, sunt un om activ.

Maria Pașc: Ați adoptat exemplul lui Mircea Eliade, vă privați de somn?

Aurel Vlad: Da, am citit asta, nu am ajuns la performanța asta, activitatea pe care o desfășor eu presupune și mult efort fizic, dar șase ore de odihnă îmi sunt suficiente să pot lucra, după aceea, 18 ore non-stop.

Maria Pașc: Cum se desfășoară o zi de atelier? Aveți un scenariu prestabilit?

Aurel Vlad: Fac ceea ce le spun si studenților mei: nu trebuie să te culci seara fără să știi ce faci a doua zi. Înainte de a intra în somn, dacă te gândești la ceea ce ai să faci a doua zi, lucrurile merg într-o ordine firească; dacă te scoli fără să ai un program, înseamnă că ți-ai propus o zi de vacanță.

Maria Pașc: Știu că nu purtați însemnele plezirismului și că sunteți chibzuit, dar a văzut acest atelier exces?

Aurel Vlad: Cred că a văzut de câteva ori o deplină bucurie dată de câte o lucrare pe care am terminat-o. Asta aș numi exces, a fost o încântare, o fericire, o lumină care m-a făcut să ies cu spatele din atelier privindu-mi lucrarea. Celelalte tipuri de exces nu au existat, nu mănânc foarte mult, nu beau foarte mult, nu se întâmplă altceva decât a lucra în exces.

Maria Pașc: Ce personalități au trecut pragul acestui atelier? Cine vă vizitează?

Aurel Vlad: Vreau să cred că toți cei care îmi trec pragul sunt sau vor deveni mari personalități și sunt încântat de vizita fiecăruia. Am fost cu adevărat onorat de vizita Excelenței Sale, Cardinalul Austriei, a fost o întâlnire foarte, foarte plăcută. Am prieteni buni care mă vizitează, ar fi o listă foarte lungă și mi-e teamă că dacă încep să-i enumăr, voi uita pe cineva, poate pe cei mai apropiați, cum se uită de obicei prietenii buni, îi sari.

Maria Pașc: Cum îi omeniți pe cei care vă trec pragul?

Aurel Vlad: Era o tradiție aici care, din păcate, s-a întrerupt. Iarna, îmi întâmpinam oaspeții cu cartofi copți. Aveam o sobă la care făceam cartofi copți, dar din cauză că soba nu reușea să încălzească atelierul și eu am nevoie de mai multă căldură, a trebuit sa renunț la ea. Mi-am pus centrală și un prieten a venit și a zis:
–           „Ți-ai făcut tu frumos, dar să știi… mare păcat de soba aceea…”.
I-am zis să nu mă suprapună cu soba, că eu vreau să se bucure de ceea ce e aici, și mi-a răspuns:
–           „Da, da, mă bucur, totuși, cartofii erau minunați!”.

Maria Pașc: Ce critici v-au vizitat în atelier?

Aurel Vlad: În atelierul oferit de Bella Crișan, m-a vizitat doar doamna Geta Caragiu, doar pe ea am invitat-o, era un spațiu mic, nici scaun nu aveam. În atelierele de la Aman și cel din Berthelot, ușa a fost deschisă și m-au vizitat toți cei care au vrut să intre în contact cu mine.

Maria Pașc: Îmi ziceți și câteva nume?

Aurel Vlad: Mi-e teamă să nu uit pe cineva. Primii care a fost în atelierul din Berthelot, când nu aveam nimic, nici lumină, au stat așezați pe rădăcina unui copac, au fost Mihai Drișcu și Napo , am stat patru ore de vorbă. Au mai fost Corneliu Antim, Pavel Șușară, Mihai Oroveanu, Ruxandra Balaci, Călin Dan, Reli Mocanu, Magda Cârneci, Gheorghe Vida, Dan Hăulică, Erwin Kessler, Adrian Guță, Ruxandra Demetrescu, Ioana Beldiman…

Maria Pașc: Știu că v-ați deschis acest atelier pentru publicul larg, ce a însemnat acest eveniment pentru Dvs.?

Aurel Vlad: Au fost două zile de surprize, eram curios să văd ce fel de vizitatori voi avea. Toți au fost foarte plăcuți, am remarcat că mulți erau părinți care își aduceau copiii să vadă un atelier de artist, ceea ce am apreciat foarte mult, pentru că și noi, când era mic băiatul nostru, l-am dus la cât mai multe evenimente. Nu l-am întrebat dacă vrea să meargă, nouă ni s-a părut normal să meargă cu noi peste tot. Este un moment bun, pentru că eu doresc ca lucrările mele să intre în circulație, să fie văzute. Lucrez pentru mine doar când fac lucrarea, atunci nu am nevoie de nimeni altcineva, dar odată terminată lucrarea, ea trebuie să fie văzută. Altfel, cred că am făcut-o degeaba.

Maria Pașc: Sunteți de acord dacă aș spune că nu doar lucrările, indiferent de subiectul lor, sunt un autoportret al artistului, ci și atelierul în care lucrează?

Aurel Vlad: Nici nu este o altă definiție! Autoportretul ăsta este, atelierul!

Maria Pașc: Să încheiem în nota aceasta! Ce frumos a fost!

Aurel Vlad: Deformație profesională, predau la școală. Nu știu ce o să mă fac când nu o să mai predau, probabil că o să redevin mut! Nu-i o exagerare asta, nu vorbeam când eram mai flăcău – nu scoteai nici cu cleștele cuvintele de la mine.

Maria Pașc: Știu senzația! Am și eu o timiditate de demaraj căreia nu am reușit să-i vin de hac, am rafinat doar măștile…

Aurel Vlad: Dar să-ți mai zic ceva, eu sunt în atelierul meu, ție poate să îți fie la fel de greu să vorbești, dar eu, în atelierul meu, pot să vorbesc. Dar dacă mă scoți pe scenă, la vernisaje poate am emoții, de aceea în studiouri, la televiziuni, vorbesc mai greu, fac mofturi…

Maria Pașc: Deci are și rol de protecție atelierul.

Aurel Vlad: Bineînțeles, mulți îl numesc templu… este un templu, dar nu oficiezi un ritual anume, așa că a-l numi autoportret e mult mai bine, suntem noi aici, niciun alt obiect în afară, nicio altă lucrare, avem un orgoliu al nostru, putem face orice în atelier, cu ușa închisă, bineînțeles, și apoi vedem ce rămâne.

Maria Pașc: Mihai zicea de atelierul lui că este un soi de cochilie, în care se ascunde de toată lumea.

Aurel Vlad: Da, așa este, atelierul este o insulă, un bastion, un turn. Poți să îl compari cu fel și fel de spații închise în care artistul stă. Dacă ai să faci această treabă și peste 30 de ani, nu mai târziu, ai să găsești alt tip de artiști, sunt sigur de asta, care nu au nevoie de atelier, ei vor vrea spații deschise, să lucreze în mijlocul comunității. Eu am găsit, deja, colegi de-ai mei, prin simpozioane, care nu au ateliere și care m-au întrebat:
–           „De ce îți trebuie atelier?”
–           Păi… zic… creația…
–           „Păi, nu, atelier înseamnă costuri, treaba trebuie să circule, îți pui lucrarea pe proiect, te duci, ai făcut rost de bani și angajezi firma, așa se face!”
Aveau dreptate din punctul lor de vedere și le-am dat dreptate. Eu investesc, suntem aici niște oameni, inclusiv Mihai, Mircea , scoatem bani din buzunar să ne ținem atelierul, să producem lucrările pe stoc, pentru că nu avem comenzi. Ei nu fac așa ceva, ei zic:
–           „Înseamnă că ai bani, o duci bine, dacă ții un atelier”.
Ai să găsești o altă generație, noi suntem o generație deja pier…, care gândim așa, dar ceilalți… mai pragmatic.
Nu se face păcat?

Aurel Vlad: Nu e un păcat, așa va fi generația, ai să gândești și tu la fel: bătrânii aceia, pe care i-am intervievat eu acum 30 de ani, o duceau bine, aveau ateliere! Datorită faptului că am un serviciu și că sunt un om foarte echilibrat, așa reușesc să îmi adun bani pentru a reinvesti aici, dar așa, ca Mircea, ca mine, ca Marian , suntem puțini care reușim să păstram echilibrul acesta. Nu vindem atât de mult încât să pot spune că suntem bogați, dar avem un trai decent.

Maria Pașc: Ce o să se întâmple cu atelierul după ce nu o să mai fiți?

Aurel Vlad: Să îl întrebi pe Ioan Luca Vlad, e băiatul meu.

Maria Pașc: O să rămână moștenire…

Aurel Vlad: El o să decidă.

Maria Pașc: Aș mai avea niște întrebări, curiozități… cum ajung să se cristalizeze creațiile, cum se ajunge de la materia brută la opera de artă?

Aurel Vlad: E un proces foarte complicat, nu l-am găsit explicat în nicio scriere a maeștrilor, are fiecare părerea lui, dar nu există o regulă. Inspirația și această transfigurare a materiei țin de fiecare artist, am încercat în lucrarea mea de doctorat să fac un fel de descriere a pașilor pe care îi urmez pornind de la câteva surse de inspirație. E un discurs mai lung, cred că în principal trebuie să ai o mare încredere în visele tale, la ele concură foarte multe: o experiență de viată, o experiență culturală, un fel de-a face – așa se naște, dincolo de aceasta ține de acea picătură cu care ne naștem și pe care aș numi-o vocație, talent, har, care reușește să dea bulgărelui de pământ aură, că altfel rămâne tot bulgăre de pământ.

Maria Pașc: Ce înseamnă interioritatea unei sculpturi, cum se face că metalul ajunge să bucure interiorul unui privitor?

Aurel Vlad: Prin empatie. Artistul încarcă cu ceva lucrul lui, el nu este gol când face o lucrare, o face pentru că are ceva în el, are o încărcătură, fie o emoție, o idee, un concept, ceva care să comunice. Iar dacă acest transfer din artist în obiect a reușit, privitorul vede acel conținut și atunci comunică cu el, cred că ăsta ar fi: transferul. Dacă eu fac un personaj plin de bucurie, bucuria asta se transferă, trebuie, vreau să se transfere și privitorului, altfel înseamnă că nu i-am făcut nimic, am modelat un pământ gol…

Maria Pașc: Și ce ne facem cu reversul? Nu e un dublu tăiș? Ce ne facem cu un personaj trist?

Aurel Vlad: Ba da, dacă vreau să îl fac trist, se transmite – dar nu o tristețe… lucrările noastre devin un fel de simboluri ale tristeții, ale bucuriei, ale furiei sau ale altor emoții. Privitorul recunoaște în expresia lucrării o trăire a lui și e cucerit de faptul că recunoaște ceva autentic, trăit de el, în lucrare. Nu vede tristeți, adică să vadă un om plângând și să plângă și el. Nu suntem actori, lucrările noastre nu sunt personaje dintr-un film, ci sunt lucruri eterne, ba chiar mai mult, cele valabile trebuie să se reîncarce de la generație la generație cu noi semnificații și noi înțelesuri.

Maria Pașc: De ce dintre toate artele ați ales sculptura?

Aurel Vlad: Ați văzut în istoria artei că foarte mulți artiști au plonjat când într-o expresie, când în alta și se spune, cu destulă ironie, care uneori mă doare, că la baza sculpturii moderne stau mulți pictori, pentru că pictorii din perioada modernă au făcut și sculptură – și încă una bună, care a influențat și a deschis drumuri pentru sculptori. Eu mai fac gravură, desen – pictură nu pot să spun că am făcut, deși desenul colorat îmi place – am mai lucrat scenografie, dar fac sculptură pentru că cred în ea, ca să nu spun că n-aș putea să fac altceva cu aceeași dăruire.

 

Sculpura_Aurel_Vlad_România

 

Maria Pașc: Istoria artei ne mai spune că sculptura a fost socotită, în Antichitate, o artă vulgară, din pricina faptului că presupunea muncă fizică.

Aurel Vlad: Istoria artei poate să spună orice. Până la un moment dat, sculptura era o meserie, pe urmă, în Renaștere, artiștii s-au separat de meșteșugari și au devenit creatori. Nu mă preocupa atât de mult, am găsit undeva un citat din întemeietorul școlii Bauhaus, care spunea că în orice artist stă un meșter dezlănțuit sau înflăcărat. Ca să poți să faci creație, ai nevoie și de această pricepere, cu toate că și acest lucru aproape că a dispărut în arta contemporană. În arta contemporană, artistul lucrează cu conceptul, iar conceptul se materializează în ateliere speciale în care transpune proiectul. Sunt dileme care nu mă preocupă atât de mult, pentru că nu cred că o să mai am posibilitatea să o iau de la capăt, așa că eu trebuie să merg pe drumul meu.

Maria Pașc: E diferență între muncă și creație?

Aurel Vlad: N-aș putea să le separ. Brâncuși spunea: „Muncește ca un rob, ordonă ca un rege și creează ca un Dumnezeu”. Munca este esențială, nu se poate fără acest efort să naști ceva, să faci ceva, iar creația este energia pe care o ai să poți munci, ai în tine ceva care bântuie ca un abur – știi ca ai dori să faci ceva.

 

Sculptura_România_Aurel_Vlad

 

Maria Pașc: Cum vă îmbogățiți interior din celelalte arte și cum transmiteți această bogăție prin arta Dvs.?

Aurel Vlad: Toți trăim într-o deplină coeziune, eu stau cu ochii larg deschiși, cu sufletul deschis, cu mintea deschisă și descopăr sculptura într-un balet, mă duc la balet și găsesc câteva secvențe în care sunt compoziții de sculptură gata făcute. Sigur că nu le pot fotografia și aduce direct în atelier să le fac, dar ceva de acolo mi-a rămas, m-a inspirat – toți ne inspirăm unii de la alții și toți, de la natură.

Maria Pașc: În atelier intră un caniș alb.

Aurel Vlad: Uite, am un prieten aici, o sursă de inspirație.

Maria Pașc: Ce frumoasă e, e imaculata!

Maria Pașc: Se aude o voce care strigă: „Bela!”.

Aurel Vlad: Inspirația mea, du-te la mama ta! Am o mulțime de căței aici, apropo de căței, nu știu în care lucrare aveam un câine mare, pe care l-am scos în curte să îl spăl, să îl aranjez, a venit câinele acesta și mai sunt vreo doi, și au rămas țepeni în fața lui! Au început să latre, să mârâie, chiar au crezut că e un câine adevărat! Asta mi-a dat așa o satisfacție, mi-am zis: în sfârșit, mi-a ieșit! Dacă era ceva care nu avea expresie, când spun expresie înseamnă viață interioară, ar fi trecut câinii și s-ar fi pișat pe el, că era un lemn.

 

Cele mai citite

Parlamentul votează ridicarea imunității lui Adrian Chesnoiu la cererea DNA

Camera Deputaţilor dezbate şi votează, astăzi, cererea Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) de ridicare a imunităţii deputatului Adrian Chesnoiu, fost ministru al Agriculturii. Ieri, Comisia juridică a...

Consorțiul universităților de științe agricole, între imperativul digitalizării și al participării fizice la cursuri

Consorțiul românesc al universităților de științe agricole, reunit trei zile în București, a stabilit că digitalizarea este o nevoie imperativă a procesului de învățământ...

Rusia amenință din nou NATO cu al treilea război mondial

Orice intruziune în peninsula Crimeea din partea unui stat membru NATO ar putea echivala cu o declaraţie de război la adresa Rusiei, care ar...
Ultima oră
Pe aceeași temă