„Există prea multe facultăţi de drept”

Lucian Mihai consideră că în ţară funcţionează prea multe facultăţi de drept în cadrul cărora predau profesori care nu au calităţile minime necesare pentru a fi cadre didactice. În aceste condiţii, profesorul Mihai le recomandă studenţilor să vină la cursuri şi neapărat să participe la seminarii, pentru că niciodată nu vor mai avea timp dedicat special pentru învăţat.

Mai mult, Lucian Mihai susţine că este bine ca studentul, încă din timpul facultăţii, să încerce să decidă direcţia în care va lucra, pentru ca încă de pe vremea când este în facultate să-şi creeze contactele necesare. Dacă aceaste condiţii sunt îndeplinite, la finalizarea studiilor, viitorul jurist sau avocat poate deveni o „marfă vandabilă”.

Povestiţi-ne câteva lucruri despre parcursul dumneavoastră ­profesional. În linii mari, în ce locuri aţi fost angajat?

Activitatea mea profesională a început în anul 1976, când am absolvit, ca şef de promoţie, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti. Sunt mândru că am fost şef de promoţie alături de alţi doi colegi, respectiv avocatul Ioan Nestor şi profesorul Valeriu Stoica. Atunci, alături de colegii şi prietenii mei, nu am putut fi departajaţi, fapt pentru care am fost împreună şefi de promoţie. Eu am fost judecător în Bucureşti, iar după trei ani de zile, am câştigat un concurs şi am mers la facultate în calitate de asistent universitar. Predau din 1979 şi până-n prezent, în mod neîntrerupt, drept civil şi dreptul proprietăţii intelectuale. Din anul 1990, am putut să devin şi membru al Baroului din Bucureşti şi am practicat şi avocatura în paralel. Între octombrie 1990 şi octombrie 1991, am întrerupt activitatea de avocat, pentru că am mers în Statele Unite ale Americii, fiind primul jurist român bursier Fulbright, unde am făcut cercetare ştiinţifică. La reîntoarcerea în ţară, mi-am continuat activitatea didactică şi pe cea de avocat până la sfârşitul anului 1996, cănd am acceptat oferta de a lucra ca secretar general al Camerei Deputaţilor. Această funcţie este una juridică, cu rang de secretar de stat, fără afiliere la vreun partid politic. Pe de altă parte, eu atât ca jurist, cât şi ca cetăţean, ştiu cât de importantă este pentru democraţie activitatea într-un partid politic. Oricâte critici ar exista împotriva partidelor, niciodată nu trebuie să uităm că democraţia fără partide nu se poate face. După doi ani, am devenit judecător la Curtea Constituţională (CC) şi încă din prima zi am fost ales, prin vot secret de către colegii mei, preşedinte al Curţii Constituţionale, care este cea mai înaltă funcţie juridică din România. Am rămas în această funcţie timp de trei ani.

Deşi, aveaţi posibilitatea să rămâneţi timp de nouă ani.

Am fost numit pentru nouă ani, dar am decis să demisionez din motive personale şi profesionale. Unul dintre motivele profesionale pe care l-am avut în vedere a fost necesitatea de a-mi dedica mai mult timp activităţilor mele didactice în cadrul facultăţii. În anul 2001, am acceptat oferta de a lucra ca partener în biroul din Bucureşti al firmei Linklaters, una dintre primele cinci mari case de avocatură din lume. În cadrul acestei firme, am răspuns de litigii şi dreptul proprietăţii intelectuale. În paralel, în permanenţă, mi-am păstrat principalul loc de muncă la Facultatea de Drept, unde am parcurs toate treptele didactice, până la profesor universitar, iar, în prezent, sunt şeful Catedrei de Drept Privat. În 2008, Linklaters a plecat din cea mai mare parte a ţărilor din estul Europei, astfel încât am decis să nu mai continui activitatea în cadrul biroului din România, care se reorganizase. Această decizie a coincis cu intensificarea activităţii mele în calitate de preşedinte al Comisiei de redactare a proiectului Codului civil. Astfel, pentru o perioadă de doi ani de zile, eu mi-am continuat activitatea de avocat, dar doar pentru clienţii deja existenţi. Anul acesta, am început unele discuţii cu reprezentanţi ai firmei Wolf Theiss, care au continuat pe parcursul întregului an şi s-au concretizat prin venirea mea la biroul din Bucureşti în luna ­septembrie, în calitate de of counsel.

Ce presupune această funcţie în cadrul biroului?

Aceasta este o poziţie care a fost înfiinţată la cererea mea. Partenerii firmei Wolf Theiss au votat pentru intrarea mea în această firmă în calitate de partener. Cu toate acestea, am considerat că funcţia de of counsel corespunde mai bine rolului pe care îl am în această firmă. Mai concret, un of counsel este o persoană cu o experienţă mai îndelungată care nu este implicată în problemele administrative ale firmei şi care răspunde solicitărilor primite din partea colegilor avocaţi cu privire la problemele care necesită cunoştinţe de specialitate mai adânci sau de largă perspectivă. Sunt, cu alte cuvinte, un consilier al avocaţilor din această firmă.

Ştiu că anterior aţi colaborat cu ziarul România Liberă. Despre ce este vorba mai concret?

Consider că RL este una dintre publicaţiile de mare importanţă din România şi că a avut un rol foarte important în ­dezvoltarea democraţiei în această ţară. Legăturile mele cu RL au început în anul 1990, ca urmare a faptului că am avut o activitate intensă în cadrul societăţii civile. Spre exemplu, în acea perioadă, eram membru în cadrul Asociaţiei 21 Decembrie, participant activ în Piaţa Universităţii în 1990 şi membru al Comitetului Helsinki în România. Mi-aduc aminte cu mare plăcere că, în anul 1991, am publicat în RL un serial al cărui titlu era „De ce nu voi vota pentru această Constituţie”. Publicarea lui era în preajma referendumului, prin care era supusă aprobării Constituţiei din 1991. Ulterior, viaţa a făcut să fiu cel dintâi apărător al ei, în calitate de preşedinte al Curţii Constituţionale. Pe de altă parte, multe dintre criticile pe care eu le menţionam în articolele mele s-au dovedit a fi întemeiate, pentru că în 2003, o parte dintre modificările Constituţiei au ­confirmat temeinicia criticilor mele.

Din ce mi-aţi povestit, aţi lucrat atât la privat, cât şi la stat. Care sector consideraţi că v-a oferit oportunitatea să vă dezvoltaţi cel mai mult?

Sunt un om foarte norocos din mai multe puncte de vedere. Unul dintre acestea este că, într-adevăr, am avut avantajul de a lucra atât la stat, cât şi în sectorul privat. Con­sider că în oricare dintre aceste domenii poţi să înveţi foarte mult şi te poţi face util într-o mare măsură. Ideal este să combini aceste avantaje.

De ce aţi ales să studiaţi dreptul atunci când aţi dat la facultate?

Iniţial, doream să urmez istoria sau filosofia, dar am fost influenţat de către o colegă de clasă din liceu, o foarte bună prietenă. Consider că am făcut foarte bine că i-am urmat sfaturile, deşi în familie nu am avut pe nimeni care să aibă legătură cu dreptul.

Urmarea unei cariere în învăţă­mânt a fost datorată tot în urma primirii unor sfaturi de la prieteni?

În 1976, când am terminat facultatea, absolvenţii de facultate puteau lucra în învăţământul superior sau cercetare, doar după ce îşi efectuau stagiatura. Pentru mine, această măsură a fost, la acel moment, dramatică, pentru că încă din facultate hotărâsem să lucrez în învăţământul superior, mai ales că aveam şi sprijinul unor foşti profesori eminenţi de-ai mei. De aceea, am plecat trist şi am muncit ca judecător timp de trei ani de zile, cu gândul că după expirarea acestei stagiaturi voi putea să intru în învăţământ. Ajuns să lucrez ca judecător, am fost însă încântat de această profesie, astfel încât în momentul în care am dat curs gândului meu iniţial, mi-a fost foarte greu să iau decizia de a pleca din justiţie.

Şi, într-un final, aţi ales învăţămăntul.

Da. Am avut sprijinul marilor mei profesori, dintre care îi menţionez pe regretaţii profesori Francisc Deak şi Constantin Stătescu. De altfel, la acea vreme, profesorul Stătescu era ministrul Justiţiei şi doar prin intervenţia dânsului a fost posibil să primesc acordul preşedintelui Tribunalului Bucureşti pentru transfer.

Nu era de acord cu plecarea dvs.?

Preşedinte era regretatul Dumitru Apostoiu, un extraordinar jurist, care m-a apreciat foarte mult şi dorea ca eu să rămân judecător.

Fiind de atât timp în sistemul educaţional, cum a evoluat nivelul de pregătire al studenţilor?

Este foarte greu de răspuns la această întrebare. Eu însumi ­mi-am adresat-o de nenumărate ori. Cred că a existat o evoluţie care are atât aspecte pozitive, cât şi negative. Este incontestabil că în acest moment, învăţământul superior românesc oferă mai ­multe oportunităţi şi ­constituie o sursă mult mai bună de ­informare decât anterior ­anului 1990. Pe de altă parte, unele dintre rigorile bune anterioare nu se mai pot manifesta în zilele acestea. Am în vedere disciplina studenţilor, mai ales sub aspectul participării acestora la activităţile didactice. În plus, a crescut foarte mult numărul studenţilor şi, de aceea, în baza legilor statisticii, este natural ca, în prezent, să existe un număr mai mare de studenţi care sunt slab pregătiţi din punct de vedere ­profesional. Dar, cu toate acestea, eu am constatat un lucru extraordinar în decursul carierei mele de cadru didactic: în fiecare promoţie există un anumit număr de tineri extraordinari. Este vorba de un număr mic în raport cu numărul total al studenţilor, dar aceştia există, iar mulţi dintre ei mi-au devenit colegi între timp în cadrul firmelor de avocatură în care am lucrat, precum şi la catedra de la facultate.

Mai au tinerii absolvenţi şanse pe piaţa muncii?

Cu siguranţă că absolvenţii de ­astăzi întâmpină dificultăţi pe care noi înainte de 1990 nu le aveam, dar ei au şi avantaje. Eu sunt optimist pe termen mediu şi lung, fapt pentru care ­consider că greutăţile prin care trece România în aceste vremuri sunt trecătoare şi aş spune că ele sunt într-o anumită măsură şi ­inevitabile. Dar, direcţia este bună şi vom ajunge acolo unde trebuie.

Anul acesta, din 200 de locuri ­scoase la Institutul Naţional al Magistraturii, doar 72 au fost ocupate, deşi înscrişi au fost 3.200 de candidaţi. Şanse li s-au oferit. Cum credeţi că s-a ajuns la această situaţie?

Am înţeles că anul acesta au existat nişte circumstanţe excepţionale şi nu cred că ­judecata generală ar trebui făcută prin ­raportare la acest an. Cu toate acestea, eu cred că, din păcate, cauza există înăuntrul facultăţilor de drept şi că nu ­neapărat absolvenţii sunt ­motivele ­pentru care se ajunge la o asemenea situaţie. Există prea multe facultăţi de drept. ­Numărul mare în sine nu este dăunător, dar ­există prea multe facultăţi în cadrul cărora nu funcţionează persoane care să aibă calităţile minime necesare pentru a fi cadre didactice.

În condiţiile date, ce sfaturi îi oferiţi unui student pentru a-şi pregăti intrarea pe piaţa muncii?

Lucrurile sunt simple. Anii pe care îi petreci în facultate sunt esenţiali. Niciodată nu vei mai avea timp dedicat special pentru învăţat. Este necesar ca ­studentul, pur şi simplu, să înveţe. ­Aplicând la situaţia facultăţii unde ­predau, studenţii trebuie să vină la ­cursuri şi neapărat să participe la seminare. În plus, să citească foarte mult. Dacă această condiţie este îndeplinită, studentul ­respectiv, la finalizarea studiilor, devine o „marfă vandabilă”. De asemenea, este bine ca ­studentul, încă din timpul facultăţii, să ­încerce să decidă direcţia în care va lucra pentru ca încă de pe ­vremea când este student să încerce să-şi creeze contactele necesare.

Despre ce contacte este vorba?

Profesorii sunt importanţi, pentru că ei sunt întotdeauna bucuroşi şi mândri să-i recomande pe studenţii foarte buni. În plus, există posibilitatea ca pe timpul vacanţei studenţii să lucreze în cadrul firmelor de avocatură. Eu îi încurajez mereu pe studenţii mei să procedeze în acest fel. 

În loc de CV

Lucian Mihai este profesor la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti şi expert în soluţionarea litigiilor, arbitraj şi dreptul proprietăţii intelectuale. De asemenea, în luna septembrie, s-a alăturat biroului de avocatură Wolf Theiss. Fost partener al biroului Linklaters din Bucureşti, Lucian Mihai este o autoritate recunoscută în domeniul dreptului din România şi Europa, deţinând între anii 1998 – 2001 funcţia de preşedinte al Curţii Constituţionale din România. În ediţia 2010 a ghidului „Chambers Europe”, Lucian Mihai este clasat în categoria întâi şi este desemnat drept personalitate de marcă în domeniul dreptului proprietăţii intelectuale. În plus, domnul profesor Lucian Mihai activează ca arbitru al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi este consilier în proprietate industrială.