Recurs la memorie

Constantin Ticu-Dumitrescu, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania, si-a sarbatorit implinirea a 80 de ani asa cum si-a dorit: prin munca. Extrem de activ, iubit si respectat de cea mai demna de respect minoritate ...

Share

Mihai Creanga 0 comentarii

01.08.2008 - 00:00

Constantin Ticu-Dumitrescu, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania, si-a sarbatorit implinirea a 80 de ani asa cum si-a dorit: prin munca. Extrem de activ, iubit si respectat de cea mai demna de respect minoritate politica a Romaniei, urat de toti cei care s-au acoperit singuri de dispret, incarcati de pacate capitale fata de poporul roman, Constantin Ticu-Dumitrescu isi contrazice violent apartenenta la zodia Racului: el personal n-a dat niciodata inapoi din fata primejdiilor si a samavolniciilor. Niciodata un om comod, totdeauna un luptator. Poate si din pricina asta, sala de ceremonii a Institutului Cultural Roman a fost plina-ochi cand, aniversandu-se, Ticu-Dumitrescu si-a lansat primul volum al cartii sale "Marturie si document" (ed. Polirom), prezentat de Horia Roman Patapievici, directorul ICR, si de Silviu Lupescu, directorul Polirom, Gheorghe Boldur-Latescum, elogiat de Marius Oprea, Lucia Hossu-Longin si de presedintele Romaniei, Traian Basescu.

 

De fapt, sunt trei volume de format mare (26x20 cm), totalizand aproape 1400 de pagini - interesante pentru toti cei care inca mai vor sa cutreiere prin subteranele terifiante ale comunismului, insa obligatorii pentru cercetatorii istoriei noastre recente, fiindca autorul si-a sustinut memoriile cu o multime impresionanta de documente.

Merita amintit ca printre ultimii sositi s-a aflat si fostul prim ministru Adrian Nastase, fost in toate cele, dar nimeni nu i-a oferit (cum ar fi meritat, gratie marlaniei sale fata de cercetatorii CNSAS) cateva dosare spre lins... Pacat!


Daca pana la urma m-am hotarat totusi sa public aceste memorii, am facut-o inainte de toate ca o datorie de constiinta. Am trecut si eu prin iadul inchisorilor comuniste si aceasta experienta de viata si istorie traita si asumata poate servi celor ce vin dupa noi, sa cunoasca si mai ales sa impiedice repetarea unui asemenea trecut.
Dupa cum am o datorie sfanta fata de prietenii si colegii mei de suferinta, fata de cei ucisi de securisti sau de temniceri, cat si fata de muntii de suferinta si teroare indurati de poporul roman in perioada tiraniei comuniste.
Cu atat mai mult cu cat, de 17 ani incoace, se aplica tot mai concertat o adevarata strategie a ascunderii sau a uitarii programatice si chiar a negarii ororilor si crimelor comunismului. Recitind acum propriile mele memorii, incerc eu insumi sentimentul stupefactiei fata de grozaviile pe care le-am trait si ma intreb cum am putut rezista, eu si multi altii ca mine, ajungand la varsta pe care o am.

N-am fost eroul unei clipe de entuziasm, ci omul care, de-a lungul a mii de zile de temnita si anchete, a ramas darz si demn in fata tuturor incercarilor si metodelor de anchetare, umilinta sau compromitere (tortura, foame, frig, izolare, munca de rob, teroare, reeducare etc.). Mi-am indurat martirajul zi de zi, facandu-mi, inainte de toate, datoria fata de propria-mi constiinta. N-a fost usor, mai ales ca, din cauza unei sensibilitati aparte, am trait intens in sufletul meu fiecare suferinta, fiecare umilire. N-am incetat sa lupt si sa sper, ramanand in pofida anilor de temnita grea si a celorlalte incercari un om cu un moral puternic, bazat pe acele idealuri si principii la care n-am renuntat niciodata.

Duba-vagon, un alt mijloc de tortura
Trebuia sa-mi vina si mie randul plecarii din fortareata Brasovului... si asta avu loc in zori. Am iesit pe poarta cetatii cu putina strangere de inima si cu presimtirea ca, oriunde ma vor duce, va fi mai rau decat aici.
Am facut cunostinta cu un alt mijloc de tortura, duba-vagon. Cum arata? Era de fapt un vagon inchis, amenajat special pentru transportul detinutilor, lucrat din tabla groasa. La exterior, unele dintre aceste vagoane-duba aveau geamuri false, in interior fiind acoperite cu tabla. In afara catorva compartimente mici, pentru cei izolati, femei etc., duba avea o incapere principalla, cu banci pe margine si doua-trei pe mijloc. Daca s-ar fi introdus 25-30 de oameni, cam cat era capacitatea dubei, totul ar fi fost aproape normal chiar si vara, cand te topea caldura emanata de tabla incalzita de razele soarelui.

 

Dar pe noi ne-au presat acolo pana ce am intrat peste 100 de oameni. Nu pot sa descriu ce iad a fost! Cu paturile pistoalelor-mitraliera ne-au tot lovit si impins pana ce ne-au inghesuit ca pe niste sardele. Apoi s-au inchis peste noi usile de fier si s-au tras zavoarele... Dupa doua-trei ore de asteptare, am fost atasati la un tren... Eram undeva in mijloc, ud de transpiratie si strivit fara mila de trupurile celor din jur. Asteptam sa fiu oricand calcat in picioare... Varful suferintei l-am atins in jurul orei 12, in timp ce stationam undeva, intr-o gara. Vagonul parca luase foc in bataia soarelui de sfarsit de august. Totul ardea pe noi si in jurul nostru... Gura, limba erau ca de iasca. Au fost si unii care au urinat pe ei, neavand cum sa ajunga la acel orificiu practicaat in cadrul unei banci laterale. Farama de oxigen ce trebuia sa patrunda prin cele doua orificii din tavanul vagonului nu insemna nimic. Cazusem intr-o semiinconstienta, incat nu stiam daca mai traiam sau murisem de mult.
Cand, peste 14-15 ore, s-au deschis usile, am cazut ca niste carpe, asfixiati aproape.
In afara de un biet taran in varsta, care plecase definitiv spre alta lume, mai buna, eliberandu-se de toate cele lumesti, ceilalti ne-am incapatanat sa traim.
Acum intelesesem de ce intre detinutii politici era statuat ca nu te poti numi cu adevarat detinut politic daca n-ai fost pe duba cel putin o zi, adica daca n-ai mers cu aceste dube ale mortii.

Fortul 13 - Temnita Jilavei
Ne-au adus la un alt loc al infernului inchisorilor comuniste: Fortul 13 JILAVA! Unul dintre cele 18 forturi construite sub Carol I, in jurul Bucurestiului.
Cand, abia tarandu-ne pasii, am inceput sa coboram pe drumul in panta ce te ducea sub nivelul pamantului, spre poarta Fortului, nu banuiam catre ce ne indreptam... ce ne asteapta.
Am fost treziti la realitate de un grup de soc al brutelor in uniforma albastru-spalacit. Erau gardienii temutei Jilave. Ploaia de lovituri date asa, din senin, nu mai contenea... Cadeam, ne ridicam, iar cadeam... Gardianul-sef Ivanica, celebra bestie cunoscuta de-acum in toata lumea, lovea cu bata in toate partile, strigand catre noi ca un apucat: "asta-i botezul, banditilor! Sa stiti si voi ca aici este Jilava! Aici va raman oasele!"


Cu aceste vorbe am fost introdusi pe Poarta nr. 1. A urmat cea mai turbata perchezitie. Rupeau, descoseau, confiscau si din cand in cand ne "mai dadeau" si cate-o lovitura de cizma. Eram dezbracati la pielea goala. Intre timp ni se intocmeau si actele de incarcerare.
In sfarsit, plini de vanatai, abia imbracati, ne-au trecut prin Poarta nr. 2 si ne-au aruncat intr-o hruba lunga, undeva sub pamant, tot lovindu-ne. De cum am intrat ne-a lovit un miros de closet imputit. La lumina palida a celor doua becuri care atarnau din plafon, am zarit fetele pamantii ale locatarilor acestei hrube... Pareau niste umbre!
Eram atat de sfarsit, incat n-am avut puterea sa leg decat cateva cuvinte cu "gazdele". Am baut insetat o gamela de apa si-am adormit sub un prici, alaturi de altii, pe betonul umed si murdar, jos, la "serparie". Pentru ca pe priciuri nu era nici un loc liber. Abia dimineata, ceva mai refacut, am realizat in ce iad ma gaseam. Umezeala, lipsa de oxigen si miros pestilential, supraaglomeratie... Loviturile date de gardieni imi lasasera urme vinete si cucuie... Ma supara tare rau si operatia, care colectase din nou... Mi-era teama ca nu se va mai vindeca niciodata.


Dar aici eram adusi pentru exterminare, ideea de infirmerie, de medicamente trebuia exclusa. Mi se parea insa curios ca nu puteam intra in vorba cu nimeni, toti se fereau parca de mine. Simteam ca sunt privit cu dusmanie. Singurele fapturi care au venit in jurul meu au fost un preot greco-catolic si un tanar banatean, Botea. De la ei am aflat despre grozaviile de la Pitesti si de faptul ca toata "camera", afland ca sunt student, credea ca vin de acolo, de la inchisoarea Pitesti, si ca ascund acest lucru. (La venire, spusesem doar ca sunt arestat din 1949, ca abia acum am fost judecat ca tanar PNT-ist si ca sunt student)...
Dar, cum un necaz nu vine niciodata singur, chiar de a doua zi am facut o dizenterie intr-o forma destul de grava. Am fost convins ca de data aceea nu mai aveam scapare, si-mi voi lasa oasele in aceasta netrebnica Jilava. Nu mi s-a dat nici o atentie la numaratoare. Nici infirmerie, nici medicamente. Cand au inceput scaunele cu sange, nu ma mai puteam tine pe picioare. Incetasem sa mai mananc ceva chiar din prima zi a imbolnavirii. Beam cate putin din zeama zisa "cafea", cand mi se usca gura. Am renuntat si la aceasta. Am intrat intr-o greva totala, considerand ca era singura incercare de a ma salva. Adaugata la starea mea generala destul de precara, aceasta dizenterie m-a doborat repede.


Dupa patru zile de dureri si mizerie, stomacul meu s-a linistit. Am supravietuit si acestei incercari. Intr-adevar, "sa nu-i dea Dumnezeu omului cat poate sa duca". Eram slabit ca nu puteam ridica nici capul. A inceput lupta pentru refacere. M-a ajutat mult preotul amintit, caruia regret ca i-am uitat numele. S-a chinuit cat eram plin de mizerie, m-a spalat cu bruma de apa de care abia facea rost, m-a ingrijit. Apoi m-a ajutat si la refacere. La inceput, imi dadea sa mananc cu lingurita, putin cate putin.
Incercarea prin care am trecut a facut ca "zidul" creat in jurul meu sa se naruie. I-am convins ca nu mint, ca veneam de la judecata si ca despre Pitesti nici macar nu auzisem. Am aflat ca, de fapt, suntem intr-o camera de trecere si ca vom fi trimisi la Canal. Nu auzisem pana atunci nici despre acest Canal Dunare - Marea Neagra. Pe la sfarsitul lunii octombrie 1951, intr-o dupa-amiaza, am fost strigati dupa o lista un numar mare de detinuti si dusi in Poarta. Eram in jur de 120 de oameni... Din nou bataie, perchezitie, imbarcarea in duba. Dar plecam din groaznica Jilava!

Lagarul de exterminare Poarta Alba
Drumul a fost mai lung si mai greu decat cel de la Brasov la Jilava. Nu-l mai descriu. Nu mai prezinta o noutate. Cand am coborat din duba, am deschis ochii pe o cladire noua, micuta. Se putea citi Halta Dorobantu. Sus, pe cerul senin care se deschidea imens si ireal de albastru deasupra noastra, soarele, aurindu-si aratarea, ne privea parca si el mirat, nestiind carei specii de vietuitoare apartinem. Firave, pamantii sau palide, in haine peticite si ponosite, mirosind mai rau ca animalele, aratarile incercau sa se tina pe picioare si sa mearga pe acest pamant lasat oamenilor pentru a trai in frica lui Dumnezeu, in pace si omenie...
Revenisem pe pamant dupa doi ani de chinuri si orbecairi prin celulele negre subpamantene sau printre zabrele si ziduri de cetati...
Plaiurile si vaile dobrogene imi pareau ca de basm. Ne-au incolonat de-acum in obsedantele randuri de cate cinci si, insotiti de o paza militara numeroasa, am inceput un alt drum al Golgotelor noastre. Vantul rece de toamna ne arunca in ochi praful acelor meleaguri, stingand din entuziasmul si imensa sete de a vedea.


A fost un drum care parea fara sfarsit... Dar iata ca, dupa o colina tocita de vanturi, ne-a aparut in fata un lagar imens. Aproape in forma patrata, inconjurat cu trei-patru randuri de sarma ghimpata, intinse pe garduri inalte, cu turnuri de paza, cu zeci de baraci randuite intr-o anumita ordine. Sus, deasupra primei porti, o firma decolorata si prafuita, lunga, cu multe cuvine... iar mare si cu litere albe, denumirea "Poarta Alba".
Se deschid portile. Mai intai Poarta nr. 1, dupa care ne-au numarat, ne-au perchezitionat si, in sfarsit, dupa ce ne-au trecut si prin Poarta nr. 2, am intrat in acest lagar de exterminare, care le va fi mormant multora dintre noi...


Aveam de spintecat Dobrogea cu... lopata!
In sfarsit, identificati, incarcerati, tunsi nr. 1, bagati sub dusuri, imbracati pentru prima data in hainele vargate de puscarias. In acest imens lagar de exterminare, in care erau in jur de 11.000 de detinuti politici, existau si detinuti de drept comun (circa 1.000), care aveau repartizat un colt din colonie, separat de politici prin garduri de sarma ghimpata si zone neutre, cu poarta si gardieni.
De la Dreptul Comun, dintre cei mai fiorosi criminali, se recrutau brigadierii pentru politici. Ei aveau drepturi nelimitate asupra noastra...
Lagarul era impartit in "brigazi" de 80-90 de oameni. Fiecare brigada avea la dispozitie o baraca. Numerotarea brigazilor se facea cu literele alfabetului, dar, pentru ca erau multe (circa 120), literelor li se adaugau spre exemplu cifre: A1, A2, A3, A4, B1, B2, P1, P2 s.a.m.d.
Baraca era o constructie dreptunghiulara din chirpici ori stuf tencuit sau din scandura. Aceasta baraca era lunga de circa 14 m si lata de cam 5 m, acoperita cu carton asfaltat. Avea o singura intrare. Cum paseai inauntru, intrai pe un culoar lat cam de 1,5 m, care avea in dreapta o camera pentru brigadier, iar in stanga, alta pentru normator sau/si scule. Dupa circa 3 m se deschidea un spatiu dreptunghiular cu priciuri etajate pe dreapta si stanga. La mijloc exista o soba oarba de caramida.


Priciul insemna de fapt un pod continuu de scandura, lat cam de 1.80, construit pe cele doua laturi lungi ale dormitorului si pe doua caturi, cel de jos si, la circa 1 metru, cel de sus. Intre priciuri se forma pe mijlocul dormitorului un culoar, unde ne insiram cand era inspectie, perchezitie etc sau nu iesea numarul si nu ne mai puteau tine afara pentru ca era intuneric.
Cand am ajuns la J3, prima baraca in care am fost repartizat la Poarta Alba, am inteles ce important era priciul, pentru ca spatiul de odihna era foarte limitat datorita supraaglomerarii. In unele situatii, nici n-aveai loc sa dormi pe spate, ci numai pe-o parte. Pe priciuri erau asternute... rogojini, iar tie ti se dadea, ca inventar personal, patura sura, niciodata noua, ci veche si roasa. La inceput, nu era vorba de perna. Vor aparea abia dupa moartea lui Stalin, odata cu saltelele umplute cu paie si, la unele baraci, paturile de fier.
Closetele erau rudimentare, situate in spatele baracilor, si deserveau mai multe baraci, ceea ce le facea foarte aglomerate dimineata. Pentru spalat exista intre fiecare doua baraci, o teava lunga de 2-3 metri, perforata, care asigura un minimum de apa, iar la doua saptamani treceai, in fuga, pe sub dusurile de la baie...


Au aparut si fete cunoscute. Prima surpriza mi-a facut-o prietenul si colegul de liceu Ion Fantaneanu ( Jean), care avand o boala grava de inima, lucra in interior. Dupa el s-a apropiat mult de mine ploiesteanul Costel Safin. Am inteles de la ei toti ce munca grea ma asteapta. Cand le-am vazut palmele cu bataturi groase si mari, imi venea sa cred ca ma aflam in fata unor leprosi. La Poarta Alba munca detinutilor politici era axata pe lucrarile pentru Canal. Adica sapatul la cazma, cu incarcarea direct in vagoane, ori descarcarea pamantului din vagoane, in afara Canalului, si cateva brigazi la "ripare", cai ferate sau la constructii.
Dupa 1951, au aparut si vagoanele basculante rusesti, dar in numar mic, astfel ca 70% din pamantul sapat se transporta tot in vagoanele deschise, care se incarcau si se descarcau manual. Trebuie stiut insa ca si la vagoanele basculante era nevoie de munca manuala, fiindca dupa basculare o parte din pamant intra sub vagon, acoperind partial linia ferata. Cand ploua era dezastru, intrucat toata mocirla care se crea trebuia indepartata spre a face linia ferata circulabila. Ultimele doua categorii de munca - ripare si constructii – erau atat de usoare in comparatie cu cele de incarcare sau chiar de descarcare, incat daca nimereai in asemenea brigazi, puteai sa te consideri favorizat de soarta. Din pacate, erau prea putine ca numar. Teoretic, noi eram adusi, asa cum spunea Ciurunga in versurile sale, "sa despicam Dobrogea cu lopata", adica sa construim Canalul Dunare-Marea Neagra. Pentru asta s-au organizat de-a lungul sau cele noua lagare mari de exterminare (Cernavoda, Saligny, Medgidia, Poarta Alba, Noua Culme, Galesul, Peninsula, Midia, Constanta), ca si altele mai mici. In realitate Canalul inceput, se spune, la ordinul lui Stalin, trebuia sa insemne mormantul burgheziei si al"dusmanilor poporului"...


A venit si ziua iesirii la lucru pe canal. Dupa desteptarea de la ora 5, ne-am primit terciul, pe care l-am mancat in graba, si ne-am incolonat in ordine pe platou. Numarati in poarta de doua-trei ori, iata-ne luati in primire, intre cele doua porti, de un cordon format din opt ostasi de securitate cu un sef de garda (sergent). Totul se derula in mare viteza. Numai ca securistii erau schimbati dupa sase ore, in vreme ce noi munceam efectiv zece ore in perioada noiembrie-martie si 12 ore vara. Dupa ora 13 ni se aducea mancarea la frontul de lucru.
Incepuse un fel de viscol cu un vant taios, care trecea prin mantaua si hainele vargate. Noroc ca unul dintre baieti ma silise aproape sa imbrac un pulover de-al sau de lana, iar altul imi oferise un fular. Dupa1-2 km obosisem si ma durea operatia. Mergam greu, dar simteam ca vorbele spuse din suflet si incurajarile baietilor imi dadeau noi puteri... Luat uneori de brat, am ajuns in sfarsit la frontul de lucru. Cordonul s-a desfasurat pe un front lung de circa 90 m. S-au infipt tablitele avertizoare, timp in care noi ne-am insirat pe buza unui mal. Brigadierul m-a bagat intr-o grupa unde lucrasera pana atunci patru oameni. Asteptam garnitura de vagoane. Am aruncat o privire de ansamblu incercand sa-mi fac o parere despre ceea ce insemna aceasta satanica lucrare... Sub noi, se deschidea un fel de groapa, lunga de cateva sute de metri si adanca de 7-8 metri, pe fundul careia erau linii ferate. In sus, spre Dunare, la circa 200 m, terenul era neatacat, dar in jos, spre mare, canalul continua, aproape gata executat, taluzat cam pe 300 m. Era un tronson special, care lua ochii celor ce erau adusi sa vada acest Canal al Mortii. Mai ales ca sus, pe malul dinspre Poarta Alba, era aproape gata cladirea impozanta a viitoarei administratii a Canalului. Asa se profila viitorul Canal Dunare – Marea Neagra...


Pe malul opus, cam la 60-70 m alte sute de detinuti politici, grupati intre coloane de ostasi, sapau inr-un ritm infernal. Unii aveau garnitura trasa, altii o asteptau. Asa aratau ambele maluri. Pe mii de metri! Noi trebuia ca si ceilalti, sa atacam sapatura pe o distanta de 90-100 m de-a lungul canalului si sa mergem spre cota de fund pana ce noi sau cei din alt schimb, vom ajunge la cota 0 a viitorului canal. Dupa care o luam din nou de sus cu sapatul, largind canalul. Fiecare grupa formata din 4-5 oameni se instala, ocupand frontul de lucru in dreptul unui vagon. Lucram cu cazmale, doi cate doi. Adica infigeam cazmalele undeva, in dreptul jumatatii vagonului, si incepeam sa mergem cu spatele, sapand si aruncand direct jos, in vagon. Pamantul care ramanea de la cazma ( neevacuat) era strans de al cincilea om cu lopata si aruncat in vagon. si asa strat cu strat ( in grosime de circa 25 m ), coboram mereu de-a lungul peretului sapaturii. Am uitat sa spun ca latimea frontului de lucru era cam de 2,50 m.
A intrat garnitura! Robii au inceput munca intr-un ritm infernal. Garniturile cu vagoane normale trebuiau sa iasa in cel mult doua ore. Brigadierul care ne urmarea orice miscare dadea ordine. Urla mereu:"Mai repede, mai repede!" De ce te misti atat de incet? N-am chef sa ne opreasca-n poarta! Tu la cine te uiti, ba...?" Voi intelege cu timpul ca Savin era totusi mai bland decat ceilalti brigadieri...
Brigada noastra a incarcat in acea zi trei garnituri, dar norma era de patru garnituri ( circa 5 mc de om ). Uneori aveam norocul sa scapam cu doua. Cred ca maistrul si inginerul sau poate CFR-istii ne ajutau in mod constient, ma lamuri unul dintre baieti.
Drumul la intoarcere a fost un calvar pentru mine, dar ajutorul direct dat mai ales de Popoiu si Moga, ca si atmosfera de optimism si rezistenta m-au ajutat. Vreo doi kilometri am fost dus de brat. Zilele incep sa fie egale una cu cealalta in suferinta. Dupa doua luni de zile parca trudeam de-o vesnicie in acest lagar al mortii. Sa nu dea Dumnezeu omului cat poate sa duca!
Fragmente din Marturie si document,ed. Polirom, 2008, vol I, partea I

Citește totul despre:

Comentarii