Ziarul “România liberă“ publică în ediția de azi ce de-al treilea episod al relatării deportărilor la care au fost supuși românii din teritoriile ocupate de URSS în vara anului 1940.
Cele trei episoade sunt bazate pe memoriile unei țărănci bucovinene din satul Mahala, de lângă Cernăuți, Anița Nandriș-Cudla. Soțul ei a murit într-un lagăr rusesc, iar femeia, împreună cu cei trei copii ai săi, a trăit în Siberia vreme de două decenii, fără să fi avut vreo vină. În primul episod am relatat modul în care rușii au bătut-o pe mama Aniței Nandriș Cudla de au lăsat-o infirmă pe viață. În al doilea, am relatat călătoria cu trenurile morții. Cel de-al treilea episod arată cum rușii i-au supus pe români unui regim de exterminare în lagărele din apropierea Cercului Polar.
Iată un fragment din memoriile Aniței Nandriș-Cudla, publicate la Editura Humanitas. Intertitlurile aparțin redacției.
Lagărul de exterminare
„În sfârșit, am ajuns la locul numit. Ne-au descărcat iarăși pe mal. Acolo ce era? Pădure și câteva case începute, din bârne de lemn verde tăiet din pădure și clădite unul peste altul. Și printre bârne era așternut un rând de „moh“, așa-i zicea acolo, un fel mușchi care creștia pe mlăștini, ca să se astupe crăpăturile. Așa se facia casăle pe acolo, nu să ungiau cu lut. Casele care le-am găsit acolo erau clădite pănă la acoperiș. Podul era pus pe scânduri, dar vârf de acoperiș nu aviau. Numai ce ni-am dat jos pe mal și a început să ploaie. Nu aviai unde să te adăpostești deloc. La început ni-a părut șiagă. Erau pe malul râului niște bărci scoasă pe mal și răsturnate cu fundu în sus. Ni-am vârât care am dovedit sub bărcile acelia, să ne îndosim de ploaie, dar ploaia nu înceta. Și cât ai putut să stai sub barcă, tupilat? Jos nu ai putut să te pui, că degrabă a început să curgă părău din ploaie pe sub barcă. Am eșit de sub bărci, căci tot una era. Uzi, ni-a luat “nacialnicu“ care era peste noi și ni-a dus prin casăle acestea, care am spus cum era făcute, până la acoperiș. Ni-a vârât câte câți am încăput, dar acolo ce fel de adăpost? Podul pus numai de scânduri, alt acoperiș nimic, uși, fereștri, deloc. Printre scândurile de diasupra ploaia curgia întruna. Ni-a răzbătut udiala până la chiele. Prin uși și fereștri trăgia un curent de îți păria că te suge cu totul. A ținut ploaia toată ziua și toată noaptia. Stam îmbrăcați, care și cu ce aviam, stam în picioare. De la un timp, am început să ne dăm drumu jos la pământ, căci pat sau scaun nu era și eram obosiți de neodihnă. A doua zi a încetat ploaia, dar noi eram cu toată îmbrăcămintea udă și uzi până la piele. Să ne schimbăm, nu aviam cu ce, căci ce am avut tot am îmbrăcat, să nu ne răzbată ploaia. A dat Dumnezeu și s-au împrăștiat nourii, s-a făcut soare și încet ne-am uscat, dar vă puteți închipui cât de plăcut și sănătos să se usuce rufa pe corp.
După asta am căutat ce s-ar putia face. Am eșit pe afară să facem cunoștință cu locurile. Îmblând, am găsit bucățele de scândurele și am asupat locul unde era ferestrele, să nu bată vântul așa de tare. În locul ușilor, care a avut, a bătut cu țânte niște bucăți de țoluri și li-a aninat așa ca să se poată îmbla. Ne-am îndosit oliacă de cel mai mare vânt, dar s-a făcut și întuneric înăuntru. Dar deocamdată era bine, căci altceva nu era ce face. Ni-au scos la lucru și mai întâi ni-au pus să scoatem niște lemne, adică niște butuci groși și lungi pe care i-am adus cu pluțile pe apă, de undeva din altă parte. Au dat și oameni și femei la scos pluțile, unii ședeau în apă și legau cu funii butucii, alții de pe mal trăgiau funiile. Și așa, am scos toate pluțile celia.
Pregătiri pentru iarna la Cercul Polar
După asta, ni-au pus și am săpat “zimlenci“ în pământ, adică cum să fie mai înțăles bordeie, ca să aibă unde pune lumia pe iarnă la trăit, căci era acum luna lui august și pe la sfârșitul lui august acolo să începia frigul și trebuia lumia așezată pe iarnă. Ni-au pus și am săpat în pământ, cam de un stat de om adânc, vro trei metri de lat și lung cât dovedia de săpat, zece și 15 metri. Deasupra puniau lemne, druci, aproape unu de altu și acoperite înapoi cu pământ. Înăuntru au pus sobă de fier, în față au făcut ușe. Așa s-a făcut nu numai unu, ci multe bordeie, căci era lume destul de multă.
Dacă s-a gătit de făcut bordeiele, a început să așeze lumia în ele căci începia frigul. S-a împlut toate bordeiele cu lume. Eu m-am retras, nu am vrut să intru în bordei cu copiii, căci am văzut cât am lucrat la ele că tare puțin aier are să fie în bordei.
Am rămas în casa ceia așa negata. Era din Mahala, din Boian, din Toporăuți, eram vreo șeasă familii, care am rămas în casa ceia să iarnăm. Adică era numele de casă, căci acoperiș nu era deloc. Când da câte o ploaie, tot curia pe noi și ne uda, dar ni-am gândit că om pardosî-o cum om putia și tot mai bine are să fie decât în bordei în pământ. Mai erau așa vro șiasă sau șiapte case, toate așa clădite numai din bârne până la acoperiș și toate au rămas pline cu lume. Toți s-au tras, nație la nație, într-una s-au așezat basarabeni, în alta poleci, în alta români. În casa asta în care am rămas eu, am fost două familii din Mahala, eu cu trei copii, Grigorciuc Ștefan cu nivasta sa Veronica din Cotu Ostriței, Nicurciuc Lazar cu nivasta, Mihalcian Raifta cu doi flăcăi, Cuciorofschi Ilinca cu doi copii, aiștia din Boian, și Zaharia Paraschiva, dar îi zicia Calina, din colonia Toporăuțiului. Ni-am ales ăștia, căci vorbiam toți românește, și când veniam siara de la lucru, macar în casă vorbiam limba noastră. Așa că de acuma am văzut că ne strange frigul și ni-am pus pe triabă să pârdosâm oliacă cum om putia să nu înghețăm. Am cercat să suim pământ deasupra, pe scândurile care erau pusă ca pod, să mai opriască ploaia, dar nu a fost de nici un folos.
Din contra, afară sta ploaia, dar în casă ploua până să gătia de scurs pământul de pe scânduri.
Nu peste mult timp s-a gătit cu ploile, a început să înghețe și să ningă. S-a așezat zăpadă gros pe scândurile podului și nu ne mai curia. Acum a venit “nacialnicu“ care era peste noi, a dat material și ni-a făcut o ușe să nu mai ședem cu țolincu aninat, căci de acuma era frig. Dar fereștrele au rămas tot așa bătute cu scânduri. A găsit copiii niște bucățele micuțe de sticlă, le-au pus una lângă alta, au taiat în scândură așa ca de o palmă și li-au pus acolo, să se zăriască oliacă, să putem îmbla prin casă. Ni-au adus o sobă de fer și ni-au pus-o în mijlocu casei. Lemne erau de ajuns căci era totul numai pădure.
Înfometarea, arma torționarilor ruși
Pe noi ni-a împărțit în brigăzi, câte opt, zece oameni, adică bărbați și femei amestecați, la taiet pădure. Care mai tineri, mai oliacă cu putere, taiau copaci de cei mai groși, dar cei care erau mai bătrâni, mai slabi, tăiau așa cum să zicia la noi praștiu, copaci așa ca picioru de gros. Îi tăiam, îi curățiam de craci și îi târâiam și-i puniam grămezi mari, așa lungi cum să aflau. Mai taiam și cu firesteu și clădiam metri, așa cum e lucru în pădure. Dacă ar fi fost mâncare, mergia și lucru, dar din partia mâncării era tare prost. Primia un lucrător șiapte sute de grame de pâne. Adică cum le primia, avia dreptu să plătiască cu bani șapte sute de grame de pâne pe zi. Acele șiapte sute de grame costa o rublă și patru capeici. Dar un bătrân, care nu mai putia lucra, sau un copil, acela primia trei sute de grame, dar tot plătite cu bani. Dacă era un bătrân care nu putia lucra, acela știa, înțălegia că nu-i și răbda săracu cum putia. Dar un copil? Își poate închipui orișicine cum poate să trăiască cu trei sute de grame de pâne pe zi un copil. Dar ce putiai să faci, că nu era din altă parte de unde să mai adaugi ceva. Nu erau sate cu lume, macar cât de departe, să poți merge să găsești ceva de-a mâncării, cum mergiam când eram în Sibiria. Aici nu era alta nimic, decât pădure și apă.
Mă sculam demineața, împărțiam câte o fărmătură de pâne la copii, îmi luam și mie o fărmătură în mână și toporu subsuoară și mergiam la lucru în pădure. Mărgând pe drum, înghițiam acelia două guri de pâne. Dar după acelia două înghițituri de pâne, așa de tare ceria stomacu de mâncare, că așa cum mergiam pe drum mă gândeam, oare să iau o mână de nisip să vâr în gură, să înghit, nu mi s-ar astâmpăra foamia? Dar nu putiai să faci așa ceva și lucram așa toată ziua. Veniam siara acasă, hai să facem focu, să facem ceva de mâncare. Dar ce mâncare putiai să faci? Aduciam apă din râu, puniam la foc, puniam o lingură bune de sare în ea și mai fărmam o bucățică mică de pâne în apa aceia, să fie oliacă tulbure și bine sărată, și-o turnam în strachină“.
Citește și celelalte episoade ale seriei:
