Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Drumul spre Siberia. Detalii incredibile despre drama românilor bucovineni

Mașinăria de propagandă a președintelui rus Vladimir Putin încearcă să stimuleze sentimentele antioccidentale ale unora dintre români. De la promovarea unor teorii false despre daci, prezentați în mod mincinos drept „buricul Pământului“, și până la specularea sentimentului religios al românilor, orice este folosit pentru a încerca să sporească rândurile celor care sunt împotriva NATO și împotriva Uniunii Europene.

Share

Claudiu Padurean 0 comentarii

Actualizat: 13.06.2016 - 08:22

Mașinăria de propagandă a președintelui rus Vladimir Putin încearcă să stimuleze sentimentele antioccidentale ale unora dintre români. De la promovarea unor teorii false despre daci, prezentați în mod mincinos drept „buricul Pământului“, și până la specularea sentimentului religios al românilor, orice este folosit pentru a încerca să sporească rândurile celor care sunt împotriva NATO și împotriva Uniunii Europene. 

Recent, propaganda rusească a difuzat un filmuleț care prezenta modul în care românii au „sărăcit“ după aderarea la Uniunea Europeană. Filmulețul rusesc este plin de minciuni de la un capăt la altul, după principiul cuprins în manualele de manipulare ale KGB: „Dezinformați, dezinformați, pentru că tot rămâne ceva!“. De aceea, „România liberă“ a decis să publice memoriile reale ale unei țărănci românce din Bucovina de Nord, care a fost deportată, fără să aibă vreo vină, 20 de ani în Siberia. Povestea Aniței Nandriș-Cudla a fost așternută pe hârtie, în graiul bucovinean, după ce femeia s-a întors din exilul siberian, în satul ei natal, Mahala, de lângă Cernăuți. Caietele cu memorii au fost trecute clandestin peste graniță de fratele său, Gheorghe Nandriș, și au văzut lumina tiparului după căderea comunismului. Ele descriu drama românilor deportați de ruși. Pentru a supraviețui în apropierea Cercului Polar, Anița Nandriș-Cudla, care a fost trimisă în Siberia împreună cu cei trei copii ai săi, a trebuit să muncească din greu în condiții inumane, să învețe să tundă câinii pentru a țese din blana lor mănuși și bluze pentru copii și a deprins de la eschimoși secretul culegerii unor fructe pipernicite din tundră, pentru a putea supraviețui. Amintirile acestei eroine au fost publicate la Editura Humanitas. Am ales trei fragmente, care sunt publicate în serial la rubrica Aldine. Primul episod, difuzat în ediția de vineri, 3 iunie, a „României libere“, descria comportamentul de brută al rușilor din Primul Război Mondial. Aceștia au bătut-o cu bestialitate pe mama Aniței Nandriș-Cudla, care a rămas infirmă până la finalul vieții sale. Acest prim episod a stârnit furia simpatizanților Moscovei, care au umplut forumurile on-line cu comentarii aberante și cu atacuri la persoană, pentru că nu au avut cum altfel replica la grozăviile descrise în memoriile româncei deportate în Siberia.

În al doilea episod, redăm calvarul drumului spre pustietatea Asiei de Nord. Nu există prea mari diferențe între condițiile în care naziștii i-au deportat pe evrei la Auschwitz și cele în care ”frații” ruși au organizat deportarea românilor din Bucovina de Nord. Pentru a verifica acest lucru, pot fi comparate memoriile Aniței Nandriș-Cudla cu cele ale campionului mondial la tenis de masă Paneth Farkas, deportat de naziști din Cluj la Auschwitz. Deportarea românilor bucovineni a avut loc înainte ca România să intre în război contra URSS. Cel de-al treilea episod, ce va fi publicat în ediția de vineri, 17 iunie, va descrie condițiile îngrozitoare de trai în lagărul unde au fost deportați Anița Nandriș-Cudla și fiii săi. Soțul a murit într-un alt lagăr, din Munții Urali. Acasă, în Mahala, a rămas imobilizată la pat mama ei. Anița a reușit să arunce clandestin un mesaj din trenul groazei, ce a fost găsit de oameni inimoși, care au sal-vat-o pe bătrână, până când a putut fi luată în grijă de frații Aniței Nandriș-Cudla.

Trenul groazei

Femeia descrie modul în care au fost ridicați noaptea din casă. Apoi, rușii i-au trimis pe români spre Siberia. Trei săptămâni a durat călătoria spre infernul de gheață. ”Au eșit cu aiestea afară, unde ne aștepta o căruță și am plecat spre primărie. Acolo era mai multă lume așa ca noi adunată. Ni-a încărcat de pe căruță pe mașini și ni-a pornit spre Sadagura. Am trecut iarăși prin fața casei noastre. M-am uitat adânc, poate să o mai zăresc pe scumpa mea mamă. Dar nu am mai putut să o văd. Atât am văzut, cu ușia era deschisă și cineva îmbla prin casă.

Am ajuns la gară, la Sadagura. Acolo ni-a dat jos. Sta un șir mare vagoane, de cele de carat vite, pline cu lume. A deschis un vagon de acelia, în care era destulă lume, și m-a ticsit și pe mine acolo cu copiii. În urma mea a trântit ușa și a închis-o. Eu am început să strig, să răcnesc, să nu închidă, că încă trebuie să vină și bărbatul meu. Nu a mai băgat în siamă nime ceia ce eu am răcnit. A închis ușia și gata. Pe urmă, mi-au spus femeile care mai erau în vagon: nu răcni, nu plânge degiaba, că și noi am avut bărbați și tot nu li-a dat voie să vie aici cu noi. M-am liniștit, că nu mai aviam putere atât de plans. M-am uitat roată prin vagon să văd ce fel de lume este. În vagon mai erau doauă familii din Mahala, din satu nostru, erau din Horecia, din Toporăuți și doauă familii de jidani din Sadagura. Era vro treizeci și cinci de suflete, femei, copii, bărbați. Erau vro doi din Toporăuți și cei jidani din Sadagura, care i-au lăsat împreună cu familia. Pe ceilalți bărbați i-a luat ca și pe al meu. Ni-a trântit ca pe vite în vagon. Nu era laiță, scaun, deloc. Ședia toată lumea jos la pământ. Eu am căutat încetișor și m-am sunit și m-am așezat cu copiii în dreptul ferestruicii, căci era vagonul cu două ferestruici mici, așa cum sunt vagoanele pentru vite. Ni-a ținut o zi în gară la Sadagura. S-a strâns sute de lume împrejurul vagoanelor, familiile celor din vagoane. Răcniau și eștia din vagoane și ceia de jos. Să mai apropia, care și cum putia, pe lângă vagoane, pe la ferestruici și le da câte ceva de mâncare. Sta și miliție împrejurul vagoanelor, dar nu mai putia să depărteză lumia. Văzând că nu mai pot depărta lumia și că așia de tare plângiau și cei de jos și cei din vagoane, au mânat vagoanele vro câțiva chilometri mai înainte, la Lujeni. Ni-a ținut acolo peste noapte. Lumia aceia a rămas toată în gară, nu a știut că are să ne mai opriască la Lujeni. A doua zi a început să se strângă și acolo lume, dar acolo nu ni-a ținut mult, până sâmbătă după amiazăzi. Adică pe data de 13 iunie 1941 ni-a scos din casă, era joi siară și ni-a ținut până sâmbătă după masă pe data de 15 iunie. Apoi a îndreptat vagoanele spre Noasuliță. Când au pornit vagoanele spre Noasuliță, am văzut că au să triacă prin gara noastră, Mahala. Am căutat să scriu câteva covinte, când oi trece prin gară să las semn. Nu avem hârtie, nu avem condei. Aviam o batistă alba de nas. Am rugat pe un jidan și mi-a dat un creion chimic.

L-am udat cu stupit și am scris câteva cuvinte, căci pria mult nici n-a fost timp căci trenul face numai câteva minute de la Sadagura până la Mahala. Când am ajuns în gara Mahala, am aruncat pe ferestruică batista și batista a fost găsită și păstrată până au venit frații mei”, scrie Anița Nandriș-Cudla.    

Mesajul salvator

„Trenul nu s-a mai oprit. Mergia cu viteză foarte mare. Am trecut de Boian, Noasuliță, Mamaliga-Ocnița și așa a mars, fără să se opriască, până a trecut apa Nistrului. Degrabă după ce a trecut Nistru s-a oprit într-o gară, și astăzi țin minte, să chema Smerinca. Acolo au deschis ușia la vagon și ni-au spus că îndată ne aduce ceai. Peste scurt timp apare un milițian și îl ia pe un om, care era cu noi în vagon, să miargă cu el să-i ajute a aduce ceaiul. Lumia, săraca, mai ales copiii, așteptau să-și ude gura cu ceai și câteva pâni negri. S-a urcat bărbatul în vagon și a început să împărțiască pânia. A ajuns câte o hrâncă de pane la fiecare. Pe urmă, a început să deie ceaiu, dar ceaiu era apă abia călduță, cum e vara la soare. De zahar nici vorbă să fi fost măcar aproape de apa ceia. Asta ni-a fost prima hrană. După ce ni-a dat asta, a închis iarăși vagonu, fără nici o grije, căci de acuma am primit masa. S-a pornit trenul mai departe. A doua zi s-a oprit iarăși într-o gară. S-a deschis ușia vagonului și iarăși îl ia pe un bărbat să ajute a aduce caș. Lumia, acu parcă mai curioasă, așteaptă să mănânce caș. Să gândia la caș de oaie, căci aceluia la noi îi spunia caș. Când colo vine bărbatul acela cu o vadră de caș. Erau niște crupe de orz fierte, fără zahar, fără sare. Când puniai lingura în ele, să întindiau ca mucii. Ni-a dat masa și iarăși a închis vagonul și trenul a pornit. A treia zi, pe același timp, s-a deschis vagonu iarăși. L-a luat pe barbat să aducă masa și a adus barbatu câteva pâni negri și o vadră de chisel. Niște apă roșie, închegată, nici dulce, nici sărată, dar să întindea așa de urât, de îți era griață să te uiți, nu să o pui în gură. Așa ne da masa, o dată în 24 de ciasuri. Altă data era niște ciorbă în care alerga câte o bucată de frunză de curechi în apă.

Și am stat vro douăzeci de zile în văgoane. La început s-a mai ținut lumia, dar pe urmă vedeai când să opria trenul, îl scotia câte pe unul leșinat și îl ținea să ia oliacă de aer. Pe altu îl scoția mort și rămânia pe pironu gării. Ce facia pe urmă cu el, noi nu știm. La altă gară vedeai că îl scotie pe unu eșit din minte. Răcnia, cânta, săria, așa ca omul stricat de cap. Se lua mult pe gânduri și îndată își tulbura capul. Șediam și eu tristă, mă uitam la copii și mă gândiam numai la Dumnezeu. Și mă rugăm să-mi dăruiască putere să pot rezista la toate câte vin înainte. Ni-a dus cu trenu până la orașul Omsc. Era un aier greu în vagon, de nu avei ce respira. Vă puteți închipui, treizeci și cinci de suflete, atâtia zile să nu iasă afară, cum putia să fie aierul acela. Eu cu atâta mă salvam, că m-am așezat lângă ferestuică și scotia capu eu, pe urmă puniam copiii la rând și luam câte puțin aier. Șediam și așteptam așa ca vitele la abator. Ne mai întrebam ce o să facă cu noi. Unu spunia într-un fel, altu în alt fel. Eu șediam numai și mă uitam. Numai de una îmi era tare frică. Se zicia că, cum ne-am da jos de pe vagoane, o să despartă copiii de noi, așa cum au despărțit bărbații. Asta era pentru mine o mare durere. Mai ușor m-aș fi învoit la moarte, decât să-mi ia copiii de lângă mine. Dar a trecut paharul acesta.

Au scos vagoanele din orașul Omsc, ni-a dus vro sută de chilometri afară de oraș și ne-a descărcat într-un lagar. Am stat acolo vro două zile. Pe urmă a început să ne împărțiască pe la raioane, la colhoză, la lucru. Au venit mașini, camioane de cele mari, ne citiau de pe listă și ne încărcau. Ce ne mai spunia, noi nu înțălegiam căci nu cunoșteam limba rusă deloc. Ni-a încărcat câteva familii, cât a încăput pe un camion, și a pornit, dar unde, noi nu știam. Am mars cu mașina ciasuri întregi. Nu am întâlnit nici sat, nici oraș. Drumuri rele cu hopuri, pădure, ciretei, pustiitate. Și deodată face mașina o încârnitură spre o gârlă, unde era o pădure mai diasă și întunecoasă. Când a întors mașina spre gârla ceia așa pustie, noi câți eram în mașină, copii, femei, am început să răcnim cât ne ținia gura. Noi crediam că ne duce în pădurea ceia, în gârla ceia, să ne verse într-o prăpastie, să nu mai știe nime de noi. Îndată s-a oprit mașina, a eșit șoferul și ne întriabă ce-i cu noi. Dar noi răcniam întruna. Șoferul ne spuna ceva, dar noi nu înțălegiam ce ne spune. Pe urmă am văzut că o tras mașina la o margine și a început șioferul să-și ia niște lemne în mașină. Erau special pregătite pentru mașină, tăiate mărunt, așa ca de douăzeci de centimetri. Nu știu ce feli de mașini erau acelia că le mâna cu lemne, nu cu binzină.”

Anița Nandriș-Cudla și fiii săi au fost deportați într-un lagăr din Siberia. Soțul a murit într-un alt lagăr, din Munții Urali. Acasă, în Mahala, a rămas imobilizată la pat mama ei. Anița a reușit să arunce clandestin un mesaj din trenul groazei, ce a fost găsit de oameni inimoși, care au salvat-o pe bătrână.

„Șediam și așteptam așa, ca vitele la abator. Ne mai întrebam ce o să facă cu noi. Unu spunia într-un fel, altu în alt fel. Eu șediam numai și mă uitam. Numai de una îmi era tare frică. Se zicia că, cum ne-am da jos de pe vagoane, o să despartă copiii de noi, așa cum au despărțit bărbații.“

Citește totul despre:

Comentarii

loading...