Mai corect ar fi sa formulez intrebarea : Cand a fost Romania Romanie ?
Recent, in ciclul de conferinte organizate de TNB, criticul si istoricul literar Dan C. Mihailescu a vorbit despre ceea ce unii numesc cu oarece ironie “noii interbelici”, aducand, asadar, in discutie problema interbelicului in perioada post 89, ce a fost major si vital in aceasta recuperare, dar si ce excese s-au comis. Daca ne raportam intr-un mod ideal, pentru a ne gasi un etalon de viata, cultura si comportament, la perioada interbelica inseamna oare ca exageram ? Oare numai atunci Ð repetand intrebarea Ð a fost Romania Romanie ?
Dupa conferinta, dna Geta Dimisianu a tinut sa precizeze ca raportarea la interbelic, avand in vedere tot contextul framantat de atunci, nu este totusi cea mai fericita. In opinia ei, mult mai inspirata ar fi raportarea la perioada sfarsitului de secol XIX si inceputului de veac XX, deci perioada domniei lui Carol I, de la a carui intronare in aceste zile se implinesc 140 de ani.
Cele doua puncte de vedere mi se par in egala masura juste. Perioada anterioara primului razboi mondial a fost una fecunda pentru Romania, perioada in care s-au creat primele institutii moderne, in care tara devenise independenta si, asa cum s-a vazut, in urma razboaielor balcanice, cel mai puternic stat din zona. Pe de alta parte, in interbelic, odata cu realizarea Romaniei Mari, am fost pusi in fata unor dificultati deosebite, asa cum de altminteri se intalneau si in alte state din Europa mai importante decat noi, dificultati pe care eram siliti sa le rezolvam si in fata carora am capotat. Dar tot perioada interbelica reprezinta si perioada unor biruinte de ordin cultural, fiind intervalul de timp in care dezbaterea intelectuala in sens european era la Bucuresti, ca si in alte orase mari ale tarii, ca la ea acasa si ,deci, nu mai puteam suferi de complexul provincialitatii.
Abia cu venirea comunismului, Romania a intrat intr-o provincie sumbra sau intr-un lagar ca o provincie la cub, unde, cum iarasi s-a mai spus, nu au putut supravietui decat cei foarte tari si credinciosi sau, dimpotriva, ticalosii care de la o luna la alta se ticaloseau si mai mult.
Romania lui Carol I, a lui Ferdinand si a lui Carol al II-lea este pana la urma tara unui destin tragic, pe care dupa 89 am incercat sa-l intelegem si sa-l rascumparam fiecare dupa puterile noastre. Nu putini si lipsiti de importanta au fost si istoricii straini care au vrut la randul lor sa inteleaga ce s-a petrecut aici, ce inseamna nenorocul de-a fi roman, daca exista un sentiment romanesc al fiintei, in care s-au amestecat contemplativitatea si lasitatea, curajul si oportunismul, demnitatea nationala si pierderea identitatii.
140 de ani de cand Carol I a venit in aceasta tara nu reprezinta un jubileu festivist, ci o aducere aminte in ale carei ape ne oglindim spre a ne regasi adevaratul chip.
